Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Privire în urmă (II)


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, iulie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Inaugurând, într-un prim articol, retrospectiva asupra stagiunii trecute, observam că, în ciuda intrării în vigoare în chip mai... viguros a Legii Teatrelor, schimbările în structura organizatorică a instituţiilor de spectacol au fost minime. Concret, doar trupele nou-înfiinţate au avut de optat între statutul de teatru de repertoriu şi cel de teatru de proiecte (şi toate au preferat a doua "încadrare"), cele existente continuând să funcţioneze - aşa cum fac de 50 (ba chiar, unele, de 150) de ani încoace - ca teatre de repertoriu...

...deşi nici prin această sintagmă nu înţelege toată lumea acelaşi lucru. Un dicţionar Oxford de profil ne informează că în Anglia, ţara care a lansat conceptul şi modelul, teatru de repertoriu este acel teatru cu trupă stabilă unde se joacă alternativ mai multe spectacole cu piese diferite, acestea rămânând pe afiş până la epuizare, adică până când nu mai vrea nimeni să le vadă; (non)voinţa se exprimă în cererea de bilete. Acesta e, de altfel, şi principiul căruia i se conformează majoritatea teatrelor din România. (Dimpotrivă, teatrul de proiecte joacă, tot până la epuizare, un singur spectacol - anume, "proiectul" pentru care a solicitat / căpătat banii, şi-a alcătuit echipa artistică ş.a.m.d. -, în timp ce teatrul-gazdă este, practic, doar o clădire "dotată" cu personalul administrativ necesar pentru întreţinerea ei ca spaţiu de vizionare a spectacolelor ce poposesc acolo.) Sistemul are virtuţile şi viciile lui, ca orice sistem; printre avantaje se numără, de pildă, acela că un spectator maniac (divagaţie: oare muzica e singura artă care, s-ar părea, dă dependenţă - meloman, narcoman -, n-or fi având şi teatrul sau cinematograful fani la fel de înrăiţi?), un pasionat cu timp şi bani, aşadar, poate vedea, pe aceeaşi scenă, în fiecare seară alt spectacol. Dezavantajul principal se referă la artiştii angajaţi: având siguranţa "locului de muncă", aceştia ajung, zice-se, cu vremea, să cadă victimă comodităţii şi rutinei. Slavă Domnului, nu chiar toţi! În orice caz, ideea (care a circulat, la un moment dat) că toate teatrele ar trebui să lucreze "pe proiecte" nu ar fi decât o bizarerie periculoasă, cu urmări nefericite asupra diversităţii - dar şi calităţii - peisajului scenic.

Ceea ce ne aduce nemijlocit la chestiunea dramaturgiei. E oarecum hazliu faptul că, deşi se numără printre cei mai vajnici combatanţi pe tărâmul (nu prea populat, la scară mondială) autonomiei absolute a spectacolului în raport cu suportul său literar, oamenii scenei din România se despart greu de piesa de teatru ca sursă prim(ar)ă de inspiraţie. Mai mult chiar, ultimii ani au văzut născându-se o alcătuire creatoare specială: dramaturgul-regizor, rezultat, în bună măsură, al activităţii grupului dramAcum şi a mezinului său, TangaProject, ai căror componenţi (studenţi la Regie şi proaspeţi regizori) au pornit prin a stimula scrierea de texte pe teme actuale şi au sfârşit prin a le redacta chiar ei. Stagiunea 2006-2007 a înregistrat apariţia unui nume nou în domeniu - Maria Manolescu -, dar şi extinderea unei practici teoretic fructuoase: aceea a conlucrării "încrucişate", tinerii autori-regizori montând nu piesele proprii, ci pe ale colegilor; astfel, botezul scenic al Mariei Manolescu s-a produs (la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti) cu Sado-Maso Blues Bar în montarea Gianinei Cărbunariu, ea însăşi dramaturg-regizor foarte aclamat.

Afirmarea "în bloc" a membrilor celor două echipe creatoare a dus la impunerea pe piaţa teatrală a două veritabile mărci, strâns asociate: "dramaturgia nouă" şi "regia tânără" (epitetele sunt interşanjabile). Cu solidul (deşi, uneori, involuntarul) concurs al cronicarilor din toate generaţiile, această alianţă a tins, în sezonul trecut, să acapareze întreaga zonă a noutăţii, respectiv tinereţii atât de aşteptate de scena naţională, cu toate că, bizar, concurenţa nu i-a lipsit deloc. Dramaturgia românească nu de insuficienţă cantitativă trebuie acuzată.

În anul teatral care s-a scurs am citit, din obligaţie profesională şi din curiozitate, un număr considerabil de texte originale. În linii mari şi cu excepţii rarisime (o asemenea excepţie este Viaţa mea sexuală de Cornel George Popa, jucată la Naţionalul bucureştean într-un spectacol despre care nu pot să mă pronunţ), ele se lasă de îndată împărţite în două categorii: piese realiste (calificativ neavând nimic a face cu dogma estetică şi direcţia stilistică ale realismului tradiţional) şi piese fanteziste; altfel spus, piese pornind din realitatea cotidiană şi limitându-se la ea, pe de o parte, şi piese născute din fantezia autorului şi ambiţionând racordul la universalitate, pe de altă parte. Lumea pe care o propun cele dintâi se împarte, la rândul ei, în personaje pozitive (tinerii sau adolescenţii - toţi) şi personaje negative (maturii sau bătrânii - toţi); e o lume gemând de incesturi şi "abuzări", de sex, sânge şi materii fecale (numite, desigur, explicit), de parodii ale clişeelor mediatice - şi (în mod neintenţionat ironic) de clişee mediatice. Contraoferta celorlalte e, în aparenţă, mai variată (căci aria de inspiraţie e mult mai largă, mergând de la istoria medievală a Franţei până la abstracţiunea pură populată de apariţii precum Femeia, Bărbatul, Mesagerul, Îngerul etc.), dar imaginea de ansamblu e la fel de monocromă, întrucât alegoria rămâne în albastrul opac al Eterului, neîntâlnind defel Pământul călcat de oameni, aici. Personal, nu cred că vreunul dintre aceste două tipuri de piese e preferabil celuilalt. Tot aşa, nu cred că mizerabilismul e alternativa corectă la evazionism. Ceea ce cred, în schimb, cu tărie este că teatrul românesc "nou" ar trebui să se uite cu invidie colegială la filmul românesc contemporan cu el - şi cu noi.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer