El camino de los ingleses / Summer Rain - Adică te uiţi şi plângi...

A fost prima oară.

Prima oară când, ajuns la un apogeu al exasperării pe care nu-l credeam de conceput, am exclamat în extaz "Yesss!" văzând că în sfârşit începea genericul final - undeva într-un cadru care urma celor ţâşpe posibile încheieri ale filmului din ultima-i juma de oră.

Deci, se termină apocaliptic (calitativ, nu conţinutiv).
De când?
De la sfârşitul genericului de început.

Pelicula începe cu o operaţie de extirpare a unui rinichi.
Filmată stilat.
Un cadru.
Două.
Trei.
De la al patrulea, o dă în kitsch.
Şi isterie.

În finalul secvenţei - şi al genericului - echipa de chirurgi stă pe trambulină, deasupra unei piscine.
De ce?
Păi fiindcă acolo-şi făcea veacul bietul operat - Miguelito, pre numele lui (Alberto Amarillo, pre numele actorului).
Vezi trăsnaia asta, şi-ţi zici: "E prea mult... totuşi!"
...Şi nu e decât începutul!

Antonio Banderas e macho - poate arhetipul eroului macho pe ecran, de la Interview with a Vampire la Desperado, şi de la The Mask of Zorro la The Legend of Zorro. Să zicem că n-ar fi de mirare că, după atâta cuconet lăsat în limbă pe mândrele-i cărări, i s-a făcut şi lui de a-şi transpune machismul şi din scaunul regizoral. Să mai zicem şi că ar fi scuzabil că prima se tentativă, Crazy In Alabama (1999), s-a cam pierdut ca măgaru-n ceaţă. Dar ce să mai zicem, când vedem în ce hal recidivează cu Camino de los ingleses (mai pe româneşte: Summer Rain), şi se mai găsesc şi unii care-i plimbă pelicula prin lume, să ia banii la popor?

S-ar putea presupune că necazul pleacă tocmai de la sursă - romanul omonim al lui Antonio Soler, pe care nefericitul şi-l transpune singur în scenariu de film. Rarissime sunt cazurile când câte un prozator să poată atinge detaşarea necesară pentru a-şi reformata scriitura conform rigorilor cinematografice - iar eşecul de faţă e cât se poate de simptomatic. Fără a fi citit cartea, şi având cunoştinţă despre intenţiile şi reperele povestirii numai din ce explică realizatorii filmului, pot spune că spectatorul stă şi se uită taman ca mâţa-n calendar. Scenariul e confuz, trenant, împrăştiat, oscilând şchiop între diverse întâmplări plate şi seci (deşi se vor dramatice nevoie-mare!) păţite de patru tineri într-o vară. Cel mai frumos e când vine ploaia de vară, şi ei se zbânţuie-n mijlocul străzii - de unde şi titlul. Da' ce ne facem, că după vară vine toamna (a trebuit să facă Banderas şi Soler un film ca să ne-o spună, că altfel, în veci nu ne prindeam), şi ploaia de toamnă-i ţârâită şi mocănească (sau poate peonească), şi-n loc să zburzi pe-afară, stai în casă şi faci copii. Adică, treabă serioasă!

Aşadar, cam asta ar vrea ei să ne spună: că nimic nu ţine-o veşnicie şi viaţa-i crudă şi nu te iartă. În care scop, înşiruie varii peripeţii, intercalate cu secvenţe de amor filmate super-lascivo-estetoid, ca să ne depene suferinţele teribile ale lui Miguelito că a rămas fără un rinichi şi viteaz înfruntă viitorul (de parc-ar fi singurul) şi că tanti Luli (María Ruiz), coapta lui iubită, s-a cam depărtat de el. A, şi că a primit în spital un exemplar din La Divina Commedia şi aspiră să devină şi el poet. (Credeţi că asta va duce undeva, pân-la urmă? Nnţ. Nu va duce - decât la repetarea insistentă a cuvântului "infern". Într-adevăr, când ai douăzeci de ani şi Mimi - aici: Luli - nu te iubeşte, viaţa chiar că-i un infern - vă spun eu, c-am păţit-o! Numai că Banderas chiar o ia în serios!)

Toate astea se împletesc cu drama lui Babirusa (Raúl Arévalo), care descoperă că maică-sa, la Londra, era star de porno live show pe scenă, şi alte varii necazuri suportate de ceilalţi doi muschetari, Paco (Félix Gómez) şi Moratalla (Mario Casas). Rezultatul e o zamă lungă şi fadă, în care Banderas, simţindu-i pasă-mi-te insipiditatea, a turnat la bulion şi mirodenii cu ghiotura. Obsedat fiind Miguelito de monorenalitatea lui, şi de doza de roşu din pipi (insistent filmată în vreo două secvenţe), la fel de mult roşu, ba chiar mai mult, domină cromatica majorităţii secvenţelor, făcând ca acţiunea să pară plasată într-o încrucişare de tractir şi abator. Ca şi cum atâta n-ar fi fost de ajuns, Banderas mai supralicitează şi cu saturaţia, granulaţia, contrastul, solarizarea, polarizarea, astfel că finalmente imaginea filmului arată cam ca un caleidoscop lejer turmentat - ce-i drept, operatorul Xavi Giménez ştie meserie, şi n-are nici o vină că Zorro al nostru îl pune să facă prostii cu aparatul de filmat.

Drept pentru care, starea principală a peliculei rămâne una de plictiseală indigestă lungită pe două ore fără două minute fix, şi cred că singurul motiv pentru de a vă nimeri în preajma lui ar fi acela de a mai spori puţin doza de stacojiu de pe ecran, cu niscaiva pătlăgele roşii. Păcat că Banderas nu vine la proiecţie.

A, mai joacă şi Victoria Abril. Da' tot degeaba.

10-11 septembrie, 2007
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.