O nouă Reconstituire - 4 luni, 3 săptămâni şi două zile

Acum aproape 40 de ani, exact în anul naşterii lui Cristian Mungiu (1968), cinematograful românesc ne dădea, prin Lucian Pintilie, Reconstituirea, povestea a doi tineri rebeli pe care comunismul doreşte să îi reeduce şi nu oricum, ci transformându-i într-un exemplu pentru o întreagă generaţie, cu preţul vieţii... Film şoc, absurd precum sistemul pe care îl portretizează, Reconstituirea lui Pintilie ne-a redefinit aşteptările de la filmul românesc. După patruzeci de ani, o nouă reconstituire ne ridică ştacheta, de această dată mai sus, pe culmile laurilor de la Cannes. Prima fusese doar îndelung aplaudată - lui Pintilie îi fusese, desigur (!), interzisă plecarea la festival.

Cele două filme sunt mai asemănătoare decât o sugerează chiar tema. Nu sunt numai două fresce ale unui sistem, egale prin valoare, nici ale unor victime născute din abuz (fie că este vorba de un fetus - 432 -, fie a tânărului pe care societatea îl vrea reeducat - Reconstituirea). Ci portretizează caractere deformate de valori colective inculcate de un regim. Arată exponenţi cu profundă substanţă umană împreună cu dramele lor, din care deducem, cei care nu am avut contacte cu regimul comunist, că povestea lor nu este decât a zecea, poate a mia parte din poveştile altora... Tonalitatea diferă la 432, la fel şi mesajul din final, ceva mai optimist. Şi, spre deosebire de momentul premierei Reconstituirii, avem posibilitatea să privim, acum, la film ca în trecut.

Nu voi insista asupra subiectului, despre care s-a scris mult. Vă invit să mergeţi la cinema, la filmul care, după patruzeci de ani, a reaşezat România pe hartă. Nu numai a filmului, ci a culturii.