Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Spider

Nebunia la lucru - Spider


Andrei Gorzo

Dilema, octombrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Domnul Clegg (Ralph Fiennes) are o valiză de carton şi nişte pantofi deformaţi, ca de paiaţă. De sub gulerul cămăşii îi iese gulerul altei cămăşi, de sub care iese gulerul altei cămăşi, sub care mai poartă o cămaşă. Îşi ţine tutunul ascuns într-un ciorap şi îţi ţine ciorapul ascuns în pantaloni. În părul lui pare să se fi petrecut o răscoală: unele smocuri au rămas zbîrlite şi sfidătoare, altele au rămas pleoştite după cine ştie ce represalii brutale, altele au fost date dispărute. Cînd afli că a fost eliberat de curînd dintr-un azil, te uiţi la părul lui şi te întrebi în ce-a constat tratamentul, însă de fapt nu vrei să ştii, iar regizorul David Cronenberg are atîta milă cît să nu-ţi spună. El preferă să-şi înceapă filmul cu apariţia bolnavului pe un peron de gară din Londra. Trenul în care soseşte e plin de oameni, dar străzile pe care merge, în căutarea unei anumite pensiuni, sînt pustii; trece prin faţa unei case, şi toate uşile şi ferestrele ei sînt zidite. N-au trecut nici cinci minute şi ne întrebăm: pe ce lume - nepopulată, închisă, atemporală - sîntem?

Pensiunea e o oroare, şi nici directoarea, doamna Wilkinson (Lynn Redgrave), n-ar putea fi confundată cu o fată de gaşcă. Unul dintre locatari, Terrence (John Neville), îl abordează pe domnul Clegg cu multă urbanitate, dar fără prea multă coerenţă. Domnul Clegg bolboroseşte ceva. În tot filmul, el are puţine replici inteligibile. Preferă să scrie - pe-ascuns, stînd în picioare, umplîndu-şi carneţelul cu literele unui alfabet secret (oarecum înrudit cu mîzgălelile comise de criticii de film care încearcă să-şi ia notiţe pe întuneric).



Subiectul scrierilor sale ar putea fi copilăria, pe care o revizitează în flashback-uri; unele dintre secvenţele acestea sînt voit teatrale, iar domnul Clegg e ca o fantomă care s-a strecurat pe scenă ca să mai asiste o dată la o reprezentaţie ştiută pe de rost. Avusese un tată beţiv (Gabriel Byrne) şi o mamă nefericită (Miranda Richardson), care-l alinta cu porecla Spider. La un moment dat, în viaţa tatălui său apăruse o altă femeie (tot Miranda Richardson), pe care o chema Wilkinson, ca pe doamna care conduce pensiunea unde se află el acum, dar care nu era o doamnă. Chiar nu era? Chiar o chema Wilkinson? Chiar exista? Flashback-ul e de obicei sinonim cu adevărul, dar nu întotdeauna, nu în toate limbile, iar Spider scrie într-o limbă numai a lui. Doamna Wilkinson îl avertizează în legătură cu noul lui vecin, Terrence: "Nu e de încredere." Atunci, ce să mai spunem despre Spider însuşi? Şi, întorcîndu-ne la întrebarea "pe ce lume sîntem?", găsim un răspuns sinistru: o bună parte din timp, sîntem chiar în capul bolnav al lui Spider.

Ce ne ţine într-un loc atît de sordid? De ce nu putem să ieşim din sală? În primul rînd, pentru că David Cronenberg găseşte acolo tot felul de frumuseţi - o secvenţă precum cea în care Ralph Fiennes mormăie un cîntec de Crăciun e mai mult decît tulburătoare - e paralizantă. În al doilea rînd, povestea pe care o ţese Spider - pînza lui de păianjen - e o încercare de a face ordine în haosul minţii sale, şi ne prindem în ea ca într-un thriller, sau ca în lupta unui artist pentru a construi ceva care se ţine. Cînd Spider găseşte, în şifonierul doamnei Wilkinson, o blană aparţinînd celeilalte Wilkinson - cea care intrase în viaţa lui, înlăturîndu-i mama -, scenariul lui se ţine: e aceeaşi femeie, s-a întors ca să-l chinuie, e logic. Dar e logica nebuniei. Cronenberg reuşeşte să ne-o arate dinăuntru - nebunia la lucru, refăcînd lumea după propriul ei plan -, ceea ce Ron Howard nu s-a încumetat să facă în A beautiful mind, ceea ce Hitchcock aproape a făcut, în Vertigo şi în alte filme. În nebunia din Vertigo - povestea unui bărbat care vrea să posede o femeie moartă - exista şi dragoste, sau ceva ce fusese la un moment dat dragoste, sau voise să fie dragoste, numai că devenise nebunie; exista măcar o idee de normalitate, ca şansă pierdută. În Spider - povestea unui bărbat posedat de imaginea unei femei - normalitatea e exclusă din start: copilul Spider e deja bolnav, dragostea lui filială nu e dragoste.

E un film extraordinar, însă unii spectatori îl vor găsi irespirabil. Nu e chiar aşa. Are o secvenţă scurtă, fără cuvinte, în care trei bolnavi puşi să muncească pe cîmp iau o pauză şi unul dintre ei face o mică glumă, doar un gest, şi tustrei încep să rîdă - pînă şi Spider rîde. E ca şi cum Cronenberg ar deschide o fereastră - doar cîteva secunde, dar suficient pentru o gură de aer curat. În viaţa mea de spectator n-am tras multe guri de aer mai bune decît asta.



 Toate articolele despre Spider


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Spider – Domnule Fiennes, arată-ne ce poţi!, Andrei Bangu
 Spider - Trecutul e în mintea noastră, Iulia Blaga
 Caiet de presă Spider, Distribuitor Independenţa Film


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer