Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl

În sfîrşit, nişte piraţi decenţi - The Pirates of the Caribbean


Andrei Gorzo

Dilema, octombrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mulţi oameni aşteptau să intre la film. Păreau excitaţi. Unii păreau să fi aşteptat nu o vară (cît trecuse de la premiera americană a filmului), ci o viaţă, ca să-l vadă pe Johnny Depp ţinîndu-se cu o mînă de un catarg şi cu cealaltă de o spadă. Mergînd spre locul meu din sală, pe sub flamurile negre cu cap de mort care împodobeau cu atîta gust cinematograful Patria, mă întrebam: "Ce-o fi în capul lor?" Sau, mai onest: "Ce-o fi în capul nostru?" Pentru că eram, desigur, la fel de excitat ca orice alt spectator şi - cu caietul meu de notiţe şi convingerea că, uitîndu-mă la Johnny Depp şi la spada lui, eu muncesc - mai departe ca oricînd de ceea ce presupun că se cheamă sănătate mintală. În capul nostru erau piraţi; piraţi păroşi sau chelioşi, ştirbi sau dinţoşi; piraţi ricanînd, urlînd, hăhăind - în fine, făcînd lucrurile pe care nişte piraţi decenţi sînt obligaţi să le facă şi nu prea le-au mai făcut - din lipsă de ocazii - de pe vremea cînd Errol Flynn era viu şi nimeni nu-l întrecea în arta de a conduce un abordaj, sau în arta de a poza pe puntea corabiei, cu pletele în vînt, sau în arta de a sări de pe balustradă pe lustră şi apoi pe fereastră, peste capetele duşmanilor umiliţi, sau în arta de a-şi înfige pumnii în şolduri şi de-a izbucni într-un rîs viril, sau în arta de a înfige spada în Basil Rathbone, sau în arta de a o salva pe Olivia de Havilland pînă cînd o ameţea - în fine, toate artele nobile, cu excepţia actoriei (n-a fost un Hamlet, dar amănuntul e irelevant; nici John Gielgud n-ar fi fost bun de nimic într-o bătălie navală).

Hai să nu mai întîrzii cu vestea bună: Flynn este viu. În orice caz, nu e greu să crezi asta, cînd vezi Piraţii din Caraibe. Realizatorii nu fac din filmul cu piraţi ce-a făcut Ang Lee, în Crouching tiger, hidden dragon, din filmul de arte marţiale: nu-l înnobilează. Dar cred că filmul lor poate să stea liniştit alături de clasici precum Căpitanul Blood (1935) şi Corsarul (1940). Şi mai cred că Flynn l-ar fi invitat pe Orlando Bloom la o bere (şi nu s-ar fi oprit la una singură; niciodată nu se oprea). În rolul eroului, Bloom (arcaşul din The Lord of the Rings ) îl joacă de fapt pe Flynn în rolul eroului; ce-i drept, un Flynn cuminte (dacă suportaţi oximoronul), dar asta nu e o problemă, pentru că latura de băiat rău este luată în primire de Johnny Depp în rolul celuilalt erou, căpitanul Jack Sparrow. Depp poartă dinţi de aur şi o bărbuţă despicată, e rimelat şi mîţîit, bîţîie din şolduri ca o curtezană, îl joacă pe căpitan aşa cum alt actor l-ar fi jucat pe papagalul de pe umărul căpitanului, vocea lui subţire vine din nas şi accentul lui vine Dumnezeu ştie de pe ce planetă - de fapt, de pe aceeaşi planetă care la un moment dat îl aproviziona cu accente excentrice pe Marlon Brando. Abia pe la mijlocul filmului mi-a picat fisa: Brando în Revolta de pe Bounty (1963)! Brando într-un film de aventuri, preluînd un rol care-i aparţinuse cîndva lui Clark Gable şi jucîndu-se cu el, făcînd un portret al eroului ca filfizon şi papagal. Aşa cum Brando dezumflase eroismul de tip Gable, Depp bagă ace în balonul eroismului de tip Flynn, în timp ce Bloom suflă în el cu toată puterea plămînilor săi tineri şi îl umflă la loc.

Depp şi Bloom sînt un cuplu comic foarte antrenant şi, pe deasupra, doi dintre cei mai frumoşi bărbaţi din cinematograful contemporan, deci cel puţin o jumătate din public trebuie să facă un efort ca să mai vadă şi ce e-n jurul lor. Pentru că şi în jurul lor se petrec lucruri frumoase. Imaginile - o corabie aventurîndu-se printr-o trecătoare ucigaşă şi zgîriindu-se de vîrfurile catargelor scufundate dedesubt; un echipaj de piraţi-zombi, din care nu lipsesc cei doi clovni-zombi şi maimuţica-zombi de pe umărul căpitanului-zombi - au frisonul acelor ilustraţii din cărţile de poveşti în faţa cărora rămîi ore în şir, iar duelurile şi celelalte drăcii sînt ceea ce se înţelegea odată prin slapstick (comedie fizică) - nu slapstick-ul degradat, obosit şi meschin al atîtor comedii de azi, ci slapstick-ul curat, inimos şi irepresibil de pe vremea cînd însuşi Flynn abia învăţa să bea, iar peste mările lumii domnea Douglas Fairbanks. Piraţii din Caraibe e cea mai bună comedie fizică pe care am văzut-o anul acesta.



 Toate articolele despre Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Piraţii din Caraibe - Blestemul Perlei Negre, Andrei Bangu
 Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer