Venezia 64, din jurnal - Festivalul de film Veneţia 2007

Anul acesta am avut din nou plăcerea de a fi invitat de firma Lancia la Festivalul de Film de la Veneţia. Lancia este unul din partenerii principali ai "Mostrei", şi toate vedetele care descind pe lagună sînt plimbate cu limuzina italiană care-a împlinit, anul trecut, 100 de ani... Pe mine nu m-a dus nimeni cu limuzina (că nu sînt vedetă), dar, ce-i drept, Lancia m-a adus la Veneţia!

Una dintre reclamele acestei mărci de maşini este foarte inspirată: un canal veneţian tipic, cu un mic pod etc. - dar, sub apă (o apă mică, aşa, ca după ploaie), se văd benzile de circulaţie şi o trecere de pietoni... Adevărul e că a cam plouat la Veneţia. A plouat de cum am ajuns, puţin, apoi mai mult (a doua zi), iar pe la sfîrşitul sejurului (n-am stat decît o săptămînă) a fost ploaie şi vînt, plus un frig cum n-am mai prins niciodată prin lagună! Am stat pe Lido, aşa că n-am prea mers cu vaporetto; doar prima zi, pe care am petrecut-o în nou-deschisul (de 3 luni) Molino Stucky Hilton, un hotel de cinci stele de pe insula Giudecca.


O moară pe lagună

Înainte de-a fi hotel, Stucky Hilton a fost o moară (asta înseamnă molino în italiană). Este o clădire uriaşă, patru corpuri a cîte opt etaje, în cărămidă aparentă, care domină extremitatea sudică a insulei Giudecca şi care a fost construită - în secolul al XIX-lea - de Giovanni Stucky, un elveţian înalt şi blond care a devenit cel mai prosper exportator de făină din zonă. În 1910, la vîrsta de 67 de ani, Stucky a fost ucis de un muncitor de la moara sa; se bănuieşte că era într-o depresie cauzată de faptul că fusese concediat (atenţie, patroni!) sau că era gelos pe Stucky, care avea o legătură cu soţia lui... Cert e că moara a continuat să funcţioneze pînă prin anii '50 (ai secolului trecut); cineva - recent - a avut ideea inspirată de a o transforma în hotel, iar acum Molino Stucky Hilton este unul din cele mai luxoase din Veneţia - alături de Cipriani (tot de pe Giudecca) sau de Excelsior (de pe Lido).

Filmul de deschidere a celei de-a 64-a Mostre l-am văzut cînd încă mai locuiam la Molino. Se numeşte Atonement, ecranizare după romanul omonim al lui Ian McEwan; am înţeles că romanul este senzaţional, dar - în regia dulceag-bombastică a lui Joe Wright - povestea mi s-a părut apă de ploaie... Nu mi-au plăcut cine ştie ce nici Keira Knightley (altfel frumuşică), nici James McAvoy (legumicol), şi nici măcar Vanessa Redgrave, care apare la sfîrşit şi-şi recită monologul de parcă ar face reclamă la MediCare.

Sincer, nici dineul de deschidere nu m-a dat pe spate (bufetul de la Molino era trei clase peste!), dar focurile de artificii - privite prin pereţii de plastic ai marelui cort de pe plaja de la Excelsior - au fost superspectaculoase, totul acompaniat de trilurile live ale unei soprane (cred), care de departe semăna cu Ruxandra Cesereanu, iar la voce, cu o Enya multivitaminizată...


Filme şi premii

(Din jurnalul meu - căci blog n-am şi nici n-am de gînd să-mi fac -, cîteva din emoţiile forte ale festivalului; precizare: sînt filme din toate secţiunile, nu doar din competiţie!)

30 august 2007: Am căzut pe spate la Cargo 200 al lui Alexei Balabanov - cel mai puternic film văzut în ultimul an, o tragicomedie absurd-grotescă plasată în URSS-ul post-Andropov/1984; bazat pe un fapt real, dar atît de surreal încît mă-ntreb ce anume putea fi "real" în faptul respectiv... Scena cea mai tare: fătuca răpită şi legată goală puşcă într-un pat, aşteptîndu-şi iubitul plecat să lupte în Afganistan, care înnebuneşte atunci cînd torţionarul care-o ţinea sechestrată în apartamentul său (un miliţian cu facies asiatic şi o mamă ca-n Psycho, doar că vie & senilă) i-l bagă în pat pe iubitul ei - da, numai că proaspăt scos din sicriul cu care fusese adus ("Cargo 200"!) de pe cîmpul de război...

31 august 2007: Tocmai am văzut Lust, Caution, absolut splendid - după mine, cel mai bun film al lui Ang Lee din cîte-am văzut (şi le-am văzut pe toate!). Ritmul scade un pic cam pe la minutul 100 (din 156!), dar apoi filmul îşi revine şi te ţine pe marginea scaunului pînă la final; este pur şi simplu un regal de control din partea unui maestru în cea mai bună formă a sa - un film complex, intricat, subtil, rafinat, pentru spectatori la fel de adulţi şi de subtil-rafinaţi. Povestea amestecă spionaj, politică, dramă romantică şi thriller erotic în doze aproape egale. Cu siguranţă că se va vorbi mai mult despre scenele de sex (destul de explicite, şi-n plus cu Tony Leung), ceea ce e mare păcat, pentru că Lust, Caution este mult, mult mai mult decît un "film de scandal"... Imaginea lui Rodrigo Prieto (cu care a lucrat şi la Brokeback Mountain) este perfectă. (Leul de aur şi Premiul pentru imagine: total justificate!)

1 septembrie 2007: Les amours d'Astrée et de Celadon, văzut azi-dimineaţă la 8,30, după care mi-am acordat o proiecţie live cu cel mai bun film de la Venezia: Venezia însăşi... Cum sînt un fidel al cinema-ului lui Rohmer (de la Ma nuit chez Maud, 1969, unul din filmele mele fetiş), normal că am jubilat: maestrul octogenar (87 de ani!) ne propune o fabulă pastorală delicios de datată - adaptare după Honoré d'Urfé (secolul al XVI-lea) a unei poveşti plasate, de fapt, şi mai departe în timp, pe vremea druizilor (!); se vorbeşte despre zei & semizei, suflete & suflete-pereche, amor platonic & amor volage, actorii (îmbrăcaţi într-un fel de cămăşoaie de in sau cînepă) mai şi cîntă, apar nimfe etc. etc. Totul poate părea îngrozitor de desuet & de fals dacă nu ai disponibilitatea & urechea atentă la ce vrea să(-ţi) spună Rohmer: anume, faptul că - uneori - ajungi la esenţă & adevăr prin "fente" (feinte & feindre sînt cuvinte mult folosite în film), adică prin jocuri de măşti & de aparenţe... Asta, pe de o parte; pe de alta, Rohmer cred că a încercat (şi a reuşit) să cîştige un pariu, acela cu distanţa: plasînd povestea atît de departe în timp, aparent plină de naivităţi, eşti cu atît mai luat pe nepregătite să simţi pe pielea ta (tăbăcită) tuşele unor moravuri contemporane, privite (datorită acestui dispozitiv de telescopaj temporal) cu o foarte înţeleaptă ironie. Aşadar, o fabulă filozofică, într-un mod care nu e departe de Neguţătorul din Veneţia şi de alte titluri (implicînd travestiuri) ale Marelui Will. În orice caz, dacă ai răbdare să stai toate cele 109 minute (eu am avut, ca şi majoritatea spectatorilor din marea sală Palalido), eşti răsplătit cu unul din cele adorabile & surprinzătoare finaluri - aplaudat cu (con)simţire de public! (De ce a fost acest film în competiţie?! Locul lui era în afara ei, alături de filmele celorlalţi maeştri...)

2 septembrie 2007: 2 filme foarte bune ale unor maeştri: Cassandra's Dream, adică Woody Allen în cea mai "neagră" formă a sa, cu un cast formidabil (Tom Wilkinson, Ewan McGregor & un Colin Farrell absolut genial) - aseară la 22,30, în condiţiile în care două proiecţii au fost anulate de producător, ceea ce i-a atras fluierături & huiduieli pe generic; şi La fille coupée en deux, de Claude Chabrol, azi-dimineaţă la 8,30, unul dintre cele mai bune Chabroluri din ultimii 3-4 ani, cu un cast de asemenea perfect: François Berléand, impecabil ca întotdeauna, Ludivine Sagnier din ce în ce mai bună sau un Benoît Magimel în top form în chip de fils à papa cu o freză varză şi mintea idem. Filme foarte dark amîndouă, avînd în centru familiile (în sens aproape mafiot), mai precis gajurile (sentimentale, "traduse" în financiare) care nu pot lipsi din lumea "liberă" în care trăim... Ce mi-a plăcut cel mai mult este tempo-ul staccato în care sînt povestite filmele - 108 minute pentru Allen, 120 pentru Chabrol, care pierde puţin din suflu în ultima 1/2 oră -, cu o urgenţă, o eficienţă & o economie care mi-au amintit Les témoins al lui Téchiné, văzut la Berlin; un tempo dat încă din generic, pentru că ambele au operă pe coloana sonoră.

Că veni vorba de "lumea liberă": tocmai am recuperat şi Ken Loach cu al său It's a free world..., titlu ironic, fireşte - un Loach mult mai inspirat decît în peltelele sale propagandistice în care (o)poziţia la establishment se face prin predici & discursuri... Aici, o poveste bine legată (scenariul, foarte bun, este al aceluiaşi Paul Laverty) despre o tînără mamă (revelaţia numită Kierston Wiering - sper că i-am scris numele bine -, ex-ce-len-tă!) dată afară de la agenţia de forţă de muncă pentru imigranţi şi care devine o capitalistă feroce pînă la urmă (un final "în buclă", la fel ca la Woody!). (Premiul Osella pentru scenariu: pe deplin meritat!)

Diseară mă pregătesc pentru The Darjeeling Limited, ultima trăsnaie semnată Wes Anderson, care sper să fie la înălţimea aşteptărilor...

3 septembrie 2007:... şi a fost! The Darjeeling Limited a venit ca un OZN plin cu oxigen (sau halucinogen!) într-un festival cam sufocat de filme pe subiecte fierbinţi / politice / familiale - unele foarte bune, altminteri, dar cam prea angajate după gustul meu.... E - cred -, dacă nu cel mai bun film al lui Wes Anderson (probabil că acesta rămîne The Royal Tenenbaums), cu siguranţă cel mai simpatic & (sper!) cel care va avea încasările cele mai mari. Greu de povestit - în mare, o călătorie iniţiatică (cum altfel?) în India (unde altundeva?) întreprinsă de trei fraţi (perfecţi împreună: Owen Wilson, Adrien Brody & Jason Schwartzman - care apare şi în scurtul care precede lungmetrajul & care funcţionează ca un fel de prolog al acestuia: Hotel Chevalier), cu Bill Murray alergînd după un tren în deschidere, personaje delicios de excentrice, culori tari (mi s-a părut filmul cel mai viu colorat din festival!), trăsneală cît cuprinde, gaguri vizuale & acel aer goofy care este deja "marca Wes A"; mie îmi place la nebunie această combinaţie, dar pot înţelege că ea e iritantă pentru alţii... În concluzie: un film absolut delectabil, care te bucură pur şi simplu pentru că există şi pentru că cineva s-a gîndit să-l facă pentru a-i face şi pe alţii fericiţi - plus o apariţie "din partea casei" a Anjelicăi Huston pour la bonne bouche, ceea ce e întotdeauna a big plus! Dar filmul care va lua cu siguranţă un premiu aici la Venezia (dacă nu chiar Leul cel mare!) este La graine et le mulet al lui Abdellatif Kechiche - un film de două ore jumate care nu plictiseşte o clipă, jucat la superlativ de actori franco-arabi şi cu o poveste credibilă, foarte omenească şi de la un moment dat pasionantă, despre familie, totul în jurul deschiderii unui restaurant pe un vapor... Nici o notă falsă, emoţie, umor, suspans şi adevăr uman cît cuprinde şi un mod de a lua & lăsa lucrurile aşa cum sînt, fără predici despre "integrare" şi alte bla-blauri. Nu e un film mare, dar e genul de film care te îmbogăţeşte şi care îţi demolează deştept cîteva stereotipuri rasiale (recunosc că le am...). Bravo! (Un premiu Mastroianni pentru debut, deplin meritat de Hafsia Herzi, şi un Premiu special al juriului pentru Kechiche - prea puţin, mai ales că ex aequo cu Todd Haynes pentru singurul film de la care am plecat înainte de sfîrşit: I'm not there... Şi, că tot sîntem aici, să mai spun că Coppa Volpi pentru Cate Blanchett mi se pare o glumă (Blanchett este doar una din multele apariţii în chip de Bob Dylan din film - şi nu mi s-a părut că face mare lucru!), idem cea pentru Brad Pitt (deşi n-am văzut The assassination of Jesse James ştiu că nu era deloc în cărţi pentru premiu) şi că, în fine, gluma cea mai proastă este Premiul de regie (Leul de argint) pentru Brian De Palma şi al său tumefiat Redacted; transcriu din acelaşi jurnal impresiile la cald:)

"Ce mi s-a părut penibil a fost cît de proşti sînt acei aşa-zişi «actori» care-i joacă pe «soldaţii» din Irak (filmul încearcă să reconstituie violul unei fete de 15 ani, urmat de uciderea ei & a familiei sale de către doi soldaţi americani), tot timpul am avut senzaţia că e la mişto! (?): părea mai mult o repetiţie pentru filmul propriu-zis, nu filmul! Ideea nu e rea (totul reconstituit din footage mass-media, bloguri, YouTube etc., plus jurnalul filmat al unuia dintre soldaţi), dar rezultatul e jalnic - culminînd, la final, cu fotografii ale masacrelor pe o bombastică muzică de operă (n-am cultură în acest domeniu, ştiu doar că e o arie foarte cunoscută pe care o cînta şi Pavarotti...). Oricum, partea bună e că (lăsînd deoparte jocul cu imaginile video / aparenţă vs realitate bla-bla şi opera) nu îl recunoşti pe De Palma în acest film."