După şobolani şi ploile de vară - Ratatouille, După ea, El camino de los ingleses

În limbaj "de la Sibiu", se spune, atunci cînd ţi-e drag să faci ceva sau îţi pică bine ceva, o mîncare, siesta de după masă şamd, că ţi-e "haznă". Termenul transcrie, cumva, senzaţia blîndă de saţietate şi aduce orice lucru despre care vorbeşti la acelaşi nivel primar, culinar - să zic aşa. Cu atît mai mult îmi permit să spun că mi-a fost haznă să văd Ratatouille, cel mai recent desen animat de la Pixar, cu cît e vorba în el de mîncare.

Şobolanul Remy s-a săturat să mănînce toate prostiile din gunoi şi tînjeşte să se facă maestru bucătar şi să-şi folosească extraordinarul simţ olfactiv pentru a amesteca dulce cu sărat, roz cu roşu, în fine, tot ce pare ireconciliabil doar în aparenţă şi pentru gustul comun. La fel cum ireconciliabilă pare şi ideea de a pune în aceeaşi "farfurie" un şobolan şi un meniu dintr-un luxos restaurant parizian. Tentaţia lui Remy de a-şi depăşi condiţia trece şi ea, după cum se vede, prin stomac (nu, nu-mi este foame acum).

Nu-i vorba că Remy dă lovitura la Paris, nimeni nu-şi făcea griji că nu se termină bine filmul. Şi nici n-are rost să reiau pe trepte desfăşurarea poveştii din film, pentru că Ratatouille se degustă nu ca animalul, dintr-o muşcătură, ci din bucăţele mici. Privirea spăşită a lui Remy, care seamănă cu cea a Motanului Încălţat din Shrek; bucătăria restaurantului, extraordinară prin culorile ei şi minuţiozitatea amănuntelor (pe net poţi să o explorezi virtual prin toate cotloanele şi cutele); străzile Parisului pe care realizatorii n-au vrut să-l recreeze în culori tari, ci în tonuri de culoare (şi Parisul e, într-adevăr, Parisul pe care îl avem în cap, construit din raze de lumină care cad exact în locul potrivit de pe caldarîm şi case); cel mai reuşit personaj - criticul Anton Ego, care dărîmă orice construcţie culinară, oricît de migăloasă, cu o ridicare de sprînceană. Şi ar mai fi.

Important este că morala e strecurată în al doilea strat de cremă, nu e întinsă grosolan cu lingura, ca glazură.


Fugind de ea

În schimb, nu mi-a fost deloc haznă să văd După ea, debutul regizoral al Cristinei Ionescu şi prima premieră românească a toamnei. Te plictiseşti relativ repede nu doar pentru că filmul nu are nici un fel de ritm, ci şi pentru că nu detectezi vreo atmosferă, vreun stil regizoral, vreo pregnanţă a poveştii sau a unei interpretări. Totul e extrem de plat, de lent, de ne-natural.

Sînt foarte puţine momente cînd filmul capătă un pic de naturaleţe, cum e secvenţa de la restaurant, dintre Victor Rebengiuc şi Dragoş Bucur, însă în majoritatea timpului ai impresia că eşti acasă şi vezi un serial pe Romantica sau pe Acasă TV, a cărui acţiune are loc, pentru diversitate, într-o agenţie de publicitate. Acţiunea trece pe lîngă personaje / actori, e de sine stătătoare şi imuabilă. Orice ar face personajele, ea există undeva dincolo. Şănţuleţele sînt gata formate. Nu mai are deci rost să spun că drama bărbatului sedus de o himeră văzută la semafor nu trece ecranul şi nu te izbeşte în plex sau nu te atacă insidios, făcîndu-te, la ieşirea din sală, să te gîndeşti la propriile tale infidelităţi imaginare.


Banderas poate

Cel de-al doilea film al lui Antonio Banderas în calitate de regizor, El camino de los ingleses (tradus Ploaie de vară, după titlul englezesc Summer Rain), este un film făcut cu multă bună-cuviinţă, grijă şi muncă. Tot respectul pentru Antonio Banderas. Cu greu ai spune că e un film realizat de un actor. Povestea filmului, deloc uşoară, ameninţa să defuleze de prea multă poezie. Banderas se opreşte pe muchie, deşi păstrează din romanul inspirator al lui Antonio Soler (mă rog, Soler păstrează, pentru că tot el a scris şi scenariul) replicile poeticoide din off ale martorului neimplicat, fraze care puteau fi mult tăiate.

Povestea - vara care maturizează prin evenimentele ei cruciale sau / şi tragice un grup de tineri - ameninţa să nu te trăsnească prin noutate. Banderas reuşeşte însă să evite discret, dar sigur capcanele. Filmul său pocneşte ca nişte muguri. Sexualitatea toridă, agresivitatea, pasiunea, tragicul se gonesc una pe alta pînă la dezastru, cu aceeaşi viteză cu care vremea bună se strică odată cu venirea norilor. Banderas însoţeşte frumos schimbarea vremii şi a vremurilor cu desfăşurarea evenimentelor.

---

Ratatouille - de Brad Bird
voci: Patton Oswalt, Ian Holm, Peter O'Toole/

După ea - de Cristina Ionescu
cu: Dragoş Bucur, Victor Rebengiuc, Anca Florea/

El camino de los ingleses - de Antonio Banderas
cu: Alberto Amarilla, Maria Ruiz, Victoria Abril.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.