4 buni, 3 căpcăuni şi 2 bile - Cannes 07: Journal De Festival

16-28 mai 2007. Cannes 4 pentru mine, Cannes 60 pentru restul lumii. Şi multe premiere: prima oară pentru Codruţa, prima oară bifat întreg festivalul, prima oară Soirée de clôture... dar să nu anticipăm. Ah, şi pe parcursul acestui jurnal telegrafic dar temeinic se va explica şi titlul, deşi una din bile s-a stricat iar pe ailaltă am pierdut-o.

Miercuri 16 mai 2007

Aeroport împreună cu Antoine, el merge prin Milano, împreună cu Caranfil senior, noi prin Roma, împreună cu Dorotheea Petre. Junior. În avion, noi pâine cu anghinare, alţii pîine cu pîine (AlItalia, deh). Ajungem, înghesuială, balamuc, cărăbănim valiza pe întreg Rue d'Antibes, ne cazăm, terasa-i literalmente cît casa, rendez-vous cu Antoine, direcţia party mexican Wild Bunch, unde mîncăm aripioare, bem Corona şi unde-l întreb pe Vincent (Maraval, distribuitorul lui Mungiu) dacă se gîndeşte la palmares. "Nu... încă" surîde el. Plecăm să-i arăt Codruţei Croisette by Night - bannere uriaşe cu Die Hard 4, Evan Almighty sau Bee Movie te duc cu gîndul la Hollywood, dar nu e cazul.

Joi 17 mai 2007

Ne acredităm, înşfăcăm genţile negre cu palmodorizaţii "muşamalizaţi" colorat, urcăm în palat, descoperim noul sistem cu bagă codul / ia biletul, ocolim formidabilul Zodiac, bifat la Bucureşti, şi intrăm la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Bun. La ani-lumină de Occident, filmat în cinemascop, fără muzică, planuri lungi, aproape fixe, un story care te muşcă de suflet, interpretări care te muşcă de beregată (în special Anamaria Marinca şi revelaţia Vlad Ivanov) şi un suspense ucigător... la propriu. Ieşim tremurînd, cumpărăm reviste, transportăm à la maison, la şase pornim spre Control, cozi separate, eu intru, pe Codruţa n-o văd, îmi zic c-o fi ajuns la balcon şi-mi văd de film - surprinzător de clasic, sobru, fără trucuri, un remember emoţionant nu numai pentru fanii Joy Division. Ies să văd de Codruţa - o găsesc zîmbitoare la coada pentru proiecţia următoare, că la prima n-a mai intrat nimeni. Oftez, o extrag din mulţime şi pornim spre Petit Majestic, unde Alin, proaspăt sosit, deşartă beri şi poveşti. Pornim spre terasa Wild Bunch pentru party-ul 432 - mici, bere, vin roşu, bizar, apare echipa, Anamaria radiază, Mungiu e obosit, seara se termină tîrziu, cu vise şi promisiuni.


Vineri 18 mai 2007

Bifăm Triangle la midi (combinaţie frenetic / incoerentă de Tsui Hark, Ringo Lam şi Johnnie To, din care doar ultimul scoate ceva notabil), ratăm My Blueberry Nights (Leo zice că-i un Wong Kar-wai de supermarket, tind să-l cred) din pricină că mâncăm chinezi, facem coadă de pomană pentru Boarding Gate căci nu intră decît invitaţii speciali, luăm bilete pentru fraţii Coen a doua zi, citim presa, cronicile la Mungiu exultă, seara alegem să ratăm megaparty-ul românesc de pe plajă ca să re-vedem Suspiria în copie restaurată (dar în italiană) şi bine facem - Dario Argento, încîntat ca un copil stă la un metru de noi, iar filmul... grotesc, stupefiant, fascinant. Ajungem totuşi la party după miezul nopţii, băutura s-a terminat, oaspeţii s-au cam cărat şi lumea, cîtă mai e, nu înţelege cum de-am preferat un film vechi de 30 de ani. Zîmbim şi tragem pe dreapta.


Sîmbătă 19 mai 2007

Bun-bun. Fraţii Coen s-au întors! No Country for Old Men, un soi de Blood Simple regizat de Peckinpah, cu un Javier Bardem venit parcă din Night of the Hunter, un epic biblico-noir, situat la graniţa dintre supra şi realist - egal regal. După amiază merg cu Alin să recuperăm Boarding Gate, din principiu masochist (o vomă cu pretenţii unde Asia Argento se crede fatală, Michael Madsen se crede actor, iar regizorul Assayas se crede la reportajele OTV), după care ratăm Sicko, noul documentar (eseu? pamflet? manifest?) Michael Moore, dar nu ratăm, la miezul nopţii, mini-concertul U2, adică două piese cîntate chiar pe treptele de la Palat (Vertigo şi Where the Streets Have No Name) într-o atmosferă de Wembley.

Încheiem ziua pe plajă, unde curge şampania şi unde eu pozez un negru simpatic care stă cu faţa la mare şi suspină.

Duminică 20 mai 2007

Codruţa merge singură la Chacun son cinéma, filmul aniversar al festivalului - eu prefer să sforăi. Plănuim să prindem Sicko, reprogramat la cinci la sala Cannes 60eme şi între timp intrăm în Palat la Civic Duty, independent american paranoic cu băiatul din Six Feet Under. Ieşim, facem dreapta şi ne trezim direct la Michael Moore. Alin, mai isteţ, face stînga şi se trezeşte faţă-n faţă cu 300 de oameni, se lasă păgubaş şi intră la Wong Kar-wai. Moore reuşeşte să fie mai puţin antipatic, pe un subiect extrem de dureros - asigurările medicale americane. Căutat, apăsat, traficat (mă lipseam de excursia în Cuba) dar percuta(n)t. Seara, eu şi cu Alin ne punem costumele şi mergem să bifăm şi noi Chacun son cinéma, la 23:00 la Lumière. 33 de regizori, 33 de omagii cinema (în special Godard, Bresson şi Mastroianni), unele ratate (Youssef Chanine), unele sympa (Kitano şi Polanski), unul emoţionant (Konchalovski), unul hilar (fraţii Coen) şi unul jubilator (Walter Salles). După, târziu în noapte, party El Orfanato, la Wild Bunch pe terasă, unde mâncăm chestii dulci greu de identificat.

Luni 21 mai 2007

Ratăm You Kill Me (noul John Dahl) la 10 dimineaţa, nu ratăm însă El Orfanato la 12:00, la Star. Debut spaniolesc năucitor, pe oarecum aceeaşi linie cu El laberinto del fauno (Guillermo Del Toro e producător), doar că mai crud şi mai dur. Ieşim terifiaţi şi alergăm la Olympia pentru documentarul Joe Strummer - The Future Is Unwritten: cuvintele-s de prisos, cînt şi plîng de la început pînă la sfîrşit. Boicotăm israelianul Tehilim la pachet cu Import / Export, iar la 10 seara mergem la Hondo, restaurat şi proiectat în 3D, cu ochelarii de rigoare şi în prezenţa nevestei vărului fiului argatului vecinului lui John Wayne. Senzaţia-i trippy, chit că filmu-i cam datat. După, ne suim în autocar şi mergem la o vilă din Vallauris (adică sus pe deal), pentru party-ul Ulzhan (adică noul film al lui Schlondorff). Acid şi răcoros (party-ul, nu Schlondorff), dar nu stăm mult - ne suim în bus cu Antoine şi ne hlizim pînă acasă.

Marţi 22 mai 2007

Tarantino la 11:30. O plăcere care-ţi face poftă de... filme. Parfum de grindhouse şi alură de... anvergură. Un slasher / road / movie feminist care poartă semnătura autorului său în fiecare cadru. Bun-bun-bun. După, o trimit pe Codruţa la Control şi profit să dau bonjour la FNAC, unde Alain Chabat dă autografe şi de unde mă-ntorc cu soundtrack-ul Death Proof. Seara, Mr. Lonely la salle Debussy, cu Harmony Korine şi echipa, din care lipseşte Werner Herzog, prezent în film pe post de pastor zburător; care film comportă o clonă Michael Jackson (Diego Luna) dusă de o clonă Marilyn (Samantha Morton) undeva în Highlands, unde o tonă de clone (Chaplin, Lincoln, Dean) sînt chinuite de talent. O ţăcăneală idiosincratică, fără discuţii, pe care ori o deteşti, ori o adori. Codruţa a adorat-o.

Miercuri 23 mai 2007

Ratăm din nou Import / Export, al căpcăunului Ulrich Seidl, dar nu se supără nimeni, în schimb la 12 prindem This Filthy World, al căpcăunului Jeff Garlin, anunţat ca documentar, în fapt un stand-up de o oră jumătate cu John Waters, unde se rîde cu lacrimi. La şase, Alin se duce să doarmă la Control, noi intrăm în palat la căpcăunul-şef, adică Mein Fuhrer, nu-ntrebaţi de ce. Seara ne înarmăm cu răbdare şi mergem să facem coadă pentru Cruising, cît se poate de restaurat. Intrăm, publicul urlă. Ne gîndim c-o fi venit Al Pacino. Nu, e Tarantino, mirat că-i aplaudat. Apare şi Friedkin care ne/îl salută şi-l prezintă pe uber-producătorul Jerry Weintraub. După film (mai criptic, mai agresiv şi mai trist decît oricînd) direcţia gară, autocar pentru vila Babylon unde se întîmplă party-ul Go Go Tales, prilejuit de noul Abel Ferrara, (tot) cu Asia Argento. Jocuri, jucării, o mare de lume, tone de alcool, dansatoare, fotbal de masă şi conversaţii nocturne cu Oleg Mutu. Ne pierdem de Alin - aveam să aflăm a doua zi că, spre dimineaţă, şi-a pierdut camera video, a nimerit la altă vilă, l-au fugărit badigarzii c-a intrat pe proprietate privată... şi până la urmă a ajuns pe plajă la Carlton. Cu cameră cu tot.

Joi 24 mai 2007

Ziarele urlă despre noul proiect Pacino / De Niro (Righteous Kill) şi-l creditează cu şansa a doua pe Mungiu; noi ne prezentăm punctuali la 14.00 pentru lecţia de cinema. După o oră de soare la coadă intrăm la salle Debussy în rândul 2 (cot la cot cu Tarantino, of course) şi-l ascultăm pe Scorsese despre familie, despre Cassavetes, De Niro şi Leo (DiCaprio!). La şase recuperăm The Edge of Heaven, proiectat la salle Lumière c-o zi înainte - Fatih Akin creşte ca cineast sub / în ochii noştri. Mult mai ambiţios şi mai emoţionant decît anteriorul Gegen die wand / Hand On, filmul pierde, ce-i drept, din impactul brut şi imediat al aceluia, dar te marchează aprig. Seara intrăm la Du Levande, adică Songs from the Third Floor, dacă preferaţi. Tot tablouri care merg de la satiric la delirant şi la déjà-vu, tot non-naraţiune, tot final apocaliptic - Roy Andersson şade în spatele nostru şi rîde cu gura pînă la urechi. Binecuvîntat fie cel ce stă jos, ca să zic aşa.

Vineri 25 mai 2007

La 11:30 James Gray revine, la nouă ani de la The Yards, cu We Own the Night, cel mai atipic film din competiţie. Tot anii '80, tot familie, tot corupţie, tot Mark Wahlberg şi Joaquin Phoenix - sec şi bine făcut, à l'ancienne, cu o urmărire siderantă dar şi fără... urmări. După-amiază, FNAC (Avida, Fellini, Wenders, Renoir, Arcade Fire, Mika), seara fugim la salle Buñuel, ajungem la timp ca să-l prindem pe Malcolm McDowell, care prezentase documentarul despre Lindsay Anderson şi apoi re-re-revedem Rio Bravo prefaţat, evident, de Tarantino, în bermude şi cu şampania după el. După, midnight pizza la Petit Majestic, cu enorm de multă brînză. Şi somn.

Sâmbătă 26 mai 2007

Kustu, c'est fou! Un burlesc asumat şi autoreferenţial, fără nici o altă pretenţie în afara talmeş-balmeş-ului devenit de-acum trademark, setat pe muzică de Stribor şi pus în scenă cu aplombul unuia care nu mai are nimic de demonstrat - Promise Me This! Dopo, rendez-vous cu Eric să luăm invitaţii pentru a doua zi la ceremonie, iar la cinci intrăm să dăm bonjour la Mikey şi Nicky de Elaine May, mai puţin restaurat decît ar fi trebuit şi prezentat de nimeni, de unde şi gustul amar. La opt mergem la festivitatea Un certain regard, cu gîndul că poate se premiază un film pe care nu l-am văzut şi recuperăm ceva... Jumătate de oră şi un speech halucinant mai tîrziu ne ştergem lacrimile, încercăm să stăm la film, dar ne tremură şi ochii şi picioarele, ieşim, ne pupăm cu Leo, Iulia, Constantin, Cristuţiu, apare şi Assante, o pornim spre terasa Majestic la o bere, aterizăm apoi la petrecerea de pe plajă, unde plouă cu homari şi foie gras şi avem impresia că mai bine nu se poate. California Dreamin' - habar n-avem ce ne aşteaptă mîine...

Duminică 27 mai 2007

Paranoid Park la salle Cannes 60eme: nu-i prima oară că Gus Van Sant se apleacă spre tinerii americani fără trecut, fără prezent şi fără viitor, dar parcă niciodată n-a fost mai mai trist, mai hipnotic şi mai pertinent... După-amiază ne îmbrăcăm în pinguini şi pornim spre Palat, pe 40 de grade. Pe drum de întîlnim cu Dan Burlac, producător executiv la 432, care zice că nu ştie ce-am cîştigat dar ne anunţă că Vincent a închiriat o plajă pentru la noapte - hopa! Ajungem, intrăm, cald, apare Delon, nu-i văd pe Coeni, în fine, după 40 de minute de ros unghiile Jane Fonda îl roagă pe Stephen Frears să anunţe marele cîştigător... Post Palme d'Or ieşim, sunăm Alin, plecat în zori, căruia nu-i vine să creadă, venim rapid acasă, ne schimbăm, sunăm Leo care zice că-i la o crîşmă în dreapta palatului. Ieşim iar, facem stînga, dăm nas în nas cu cu Vincent care zice că merge la Soirée du clôture. Noi: "Cum intrăm, că n-am cîştigat Palme d'Or", el: "Pică bine, nici eu". Drept care batem toată croazeta pe un vînt infernal, ajungem la poartă, apar şi invitaţiile, Mungiu intră în cort cu Palme d'Or-ul, noi şi Vincent c-o cracă de palmier. Îl ochesc pe John Landis (ce-o fi căutînd ăsta aici?!), ne ţinem după el, ne-aşezăm strategic la cîţiva metri, lîngă spaţiul destinat juriului. Apare şi Gus van Sant care spune că el e premiat şi nu jurat... drept care e refuzat. Codruţa toarnă şampanie, eu mă duc să dau o tură, mă lovesc de Julian Schnabel, cu ochelari de soare, şi de Piccoli, care îndeasă homari cu maioneză cu ambele mîini, mă pup cu Mungiu, mă întorc, Landis - ia-l de unde nu-i. Codruţa îmi zice c-a luat-o prin dreapta. Hoţoman, o iau prin stînga. La intrare nimic, drept care amărît mă-ntorc spre masă, dar zeii îmi zîmbesc din nou... Îi zic că-s mare fan, el zice de unde, eu zic din România. Îi zic că favoritul meu e Into the Night, el mă-ntreabă unde-am fost cînd a rulat cu sala goală. Rîdem, îmi zice să-i dau cartea de vizită, îi zic că le-am terminat. "You're a schmuck!". Îi zic să-mi dea una de-a lui. Zice că şi el le-a terminat. "No, you're a schmuck!". Mi-o prezintă pe nevastă-sa, motivul prezenţei lui la Cannes, îmi zice să-i scriu adresa - a mea, nu a nevesti-si - alerg după pix şi hîrtie, mă-ntorc, i-o scriu, îmi zice c-o să-mi trimită ultimul lui film, îi zic "See You Next Wednesday!" şi ne despărţim, el amuzat, eu fericit de-a binelea. După un duş cu whisky, mergem la party-ul Palme d'Or de pe plajă, unde Mungiu rîde în fine, unde Rosario Dawson dansează-n draci şi unde eu cad cu o faleză de nisip. Aleluia!

Luni 28 mai 2007

Linişte, pace, pustiu, vînt, plimbare-n port, în Cannes-ul vechi. Seara cinema, 15 euro cu reducere, patru persoane în sală la Le Scaphandre et le papillon, premiu de regie absolut meritat, vibrant şi uman, cu Mathieu Amalric în rol de Oscar, Max von Sydow la apogeu şi Joe Strummer pe genericul final; încheiem noaptea tîrziu, sus pe terasă, cu prima şi singura pizza de la crîşma lui Nino de vizavi, pe care-o ochisem din prima zi.

Marţi 29 mai 2007

Bagaj, taxi, căldură mare, Codruţa calcă în singurul căcăţel din tot aeroportul, nu întrebaţi ce căuta acolo. Căcăţelul. La coadă ne întîlnim cu familia Palme d'Or, avionul întîrzie o oră jumate (AlItalia, deh) drept care eu m-aleg cu încă două DVD-uri, Gromit c-o slujbă, bref ajungem la Roma, unde iar întîrziere, drept care ne jucăm cu Palme d'Or-ul. La Bucureşti aflăm că bagajele au rămas în Italia. Un avion întreg face coadă la reclamaţii - ce naiba e azi, marţi??? Ajungem acasă înarmaţi doar cu whisky şi sacoşa cu DVD-urile pe care am avut prevederea să nu le pun în cală. În caz că muriţi de curiozitate, am recuperat şi restul a doua zi...

Ah, iar la mijloc de iunie mă uit din reflex în cutia poştală şi mi se taie picioarele. Family, din seria Masters of Horror, şi Slasher, documentar IFC, împachetate şi puse la poştă chiar de Landis însuşi, plus un bileţel care începe cu "Andrei, as promised in that tent..." şi se termină cu "Onwards and upwards with the arts."

Şi-aşa e şi festivalul.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.