Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Plai 2007

Joaca de-a Plai Festival 2007


Manu Anghelescu

Suplimentul de cultură, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe Plai 2007 ne-am jucat: şi de-a organizatorii, şi de-a participanţii, şi de-a iniţiatorii în arte, şi de-a artiştii, şi de-a prietenii artiştilor, şi de-a tîmplarii, şi de-a lipitorii de brăţări, şi de-a jonglerii. 14, 15, 16 septembrie 2007 de Plai bănăţean au fost mai mult decît muzică, artă şi multiculturalitate, o lecţie faină de interacţiune umană. Plaipeople, asta e pentru voi!


Atitudine de Plai

Better art, better government. Încep cu încheierea în pas de dans contemporan. A doua porţie de Plai a fost servită, nu cu Al di Meola de data asta. După luni de creierit comunicate, avut grijă de promovat sponsorii indispensabili, gîndit programe, exaltări imaginare şi virtuale, griji întemeiate, plus bătut cuie şi lipit afişe, ne-am trezit în plin Plai cu emoţii de şcolari şi aşteptări cît Muzeul Satului Bănăţean. Pentru prima oară în viaţa mea, am înţeles ce înseamnă să creezi povestea unui festival. Să ştii istoria fiecărui colţ din hambarul de chill-out, să vezi cum e să fii în backstage, la poartă, cum e să faci reguli pentru ca toată lumea să se poată bucura de ascultat, pictat, jucat, ce înseamnă să faci populaţia reticentă să rezoneze cu ideea, să vorbeşti cu artiştii la relax. Dar în acelaşi timp, să fii cu inima cît un purice (sau cît viespea care i-a făcut mîna dublă lui Buzghy de la amenajare), ca nu cumva să se întîmple ceva.

În primul rînd însă, Plai 2007 a fost pentru mine o expediţie reuşită în descoperit oameni faini şi în conlucrat la modul cel mai noncorporatist posibil. Jocul şi arta rule, iar munca nu pe bani, ci din motivaţie şi pasiune este ceva de care, dacă lumea asta s-ar lipsi, ar fi un zero barat, cu tot cu profiturile ei făcute din vînzări şi cumpărări. Pe scurt, Plai 2007 nu a fost neapărat deosebit pentru că au concertat artişti diverşi, care au abordat stiluri atît de diferite, cît pentru că am putut interacţiona prin intermediul workshop-urilor cu invitaţii şi ne-am putut vorbi ca oamenii, toţi diferiţi, toţi egali. Şi nu în ultimul rînd, o discretă plecăciune tibetană în faţa oamenilor din umbră, copiii mari şi mici de la amenajare. Jahjah, cu faţă zîmbitoare.


Înţelepciune tibetană pe Plai bănăţean

Dar să nu mă fac că am uitat de concerte, pentru că în primul rînd asta am aşteptat. Deci, pentru că deja ştiam pe de rost care formaţie va concerta în ce stil şi pentru că pe mulţi dintre artişti îi auzisem la soundcheck-uri între două drumuri de mutat cîte ceva dintr-un colţ într-altul al muzeului, credeam că intuiesc cam ce se va întîmpla. Mă înşelasem evident, iar cînd am dat de Yungchen Lhamo în persoană, al cărei păr pînă la glezne flutura idilic în bătaia vîntului de toamnă şi cu care am schimbat cîteva vorbe despre fundaţia ei, despre Dharamsala şi Dalai Lama, m-am hotărît că a meritat fiecare secundă de lucrat la festival. Dar ca să nu încep să scriu un roman de dragoste despre "vocea Tibetului" care a oprit timpul pe tot parcursul concertului şi care a încheiat seara de vineri, am să mă rezum la impresii de călător între poartă şi scena principală. În consecinţă, seara de vineri mi-a plăcut de-a fir a păr pentru că a început cu Ternipe, ţiganii unguri care îmi transmit o stare teribilă de bine, a continuat cu Jean-Luc Ponty, virtuoz recunoscut pe plan mondial, s-a dezlănţuit cu Pentatones şi YouAreWatchingUs, care m-au dat gata cu stilul lor experimental, prezenţa scenică puternică şi proiecţiile obţinute din scanări de feţe, mîini, brăţări, inele de pe la toate festivalurile pe la care au fost şi care au şi ţinut un workshop drăguţ duminică, ca să se încheie cu o lecţie de muzică îmbinată cu înţelepciune tibetană cum n-am văzut în viaţa mea. Despre Yungchen Lhamo este vorba, cea care a reuşit să transmită prin cîntec a capella şi energie, mai mult decît ar reuşi orice entitate superioară şi preafericită de la noi.

După transa de la scena principală însă, au urmat Auăleu-ul cu piesele lor de teatru pe care aş putea să le vizionez încontinuu şi tot să mă îndoi de rîs la poantele pantomimice super gîndite, super lucrate. Au urmat gîndurile de zbînţuială la hambarul de chill-out. Doar că faţă de anul trecut, organizatorii chefului din acest an au fost mai pe altă planetă decît a noastră, deci s-a luat curentul şi ne-am dus şi noi la culcare (unii la casele lor, alţii, mai organizatori, prin casele naţionale din muzeu).


Workshop-uri, Lost in Manele şi Paco

Sîmbătă, ziua cea mare. Pentru că ne aşteptam la asalturi troiene din cauza mult aşteptatului concert al lui Paco de Lucia, care se afla pentru prima dată în România (rimă prefixată), eram tensionaţi cu toţii. Cu toate astea, sîmbătă era şi ziua în care începeau workshop-urile, iar pentru unii ăsta era cel mai fain lucru din tot festivalul. M-am mutat deci de la un cort la altul ca să mă minunez de ce fac alţii şi să descopăr că, dacă mi se dezvăluie secretul cu răbdare, pot face şi eu la fel. În consecinţă, nu pot descrie încîntarea cu care am descoperit că pot jongla cu panglici, rula sari-uri, pune bindi-uri indiene, picta lumea cu ştampile cu tempera (mersi Claudia), pot împărtăşi tehnici de thai-chi, de pictură, modelaj, croială, improvizaţie şi cultură. Atît de idilic era dimineaţa pe Plai, încît de la un moment dat nu-ţi mai trebuia nici gulaşul cu dedicaţie, nici palinka superbă cu miere, ci doar să fii acolo, gustînd din fiecare clipă.

Cu toate astea, ştiam că vine şi seara, cînd trebuia să fim şi la poartă, şi pe fază şi să şi avem grijă să nu se filmeze cu camere profesionale în timpul concertelor. Am stat deci puţin cu stres şi la concertul luxemburghezilor de la Dullemajik, care au cîntat muzică veche, complet nouă pentru mulţi dintre noi şi care ţinuseră dimineaţa un workshop superb de improvizaţie; şi la prestaţia orchestrei de cameră a vibrafonistului american Eldad Tarmu, care a acompaniat-o pe super talentata Cristina Păduraru, febleţea şi a mea şi a mai multor timişoreni pasionaţi; pînă cînd au venit muzicienii de la Al Jawala, care au ridicat lumea în picioare cu tot cu balkan beat-ul lor de excepţionale şi care îşi lansau la Plai nici mai mult nici mai puţin decît noul album, Lost in Manele (mai sugestiv de-atîta?). Iar asta trebuia să fie doar încălzirea pentru că urma megaconcertul legendarului Paco de Lucia, însoţit de încă opt artişti. Incontestabil, cu adevărat. A început cu un solo şi a continuat împreună cu ceilalţi muzicieni, într-un stil flamenco de neconfundat. Cam monoton însă. De aceea, Al Jawala mi-au plăcut mai mult: mai aproape de public, mai dinamici, mai prezenţi, mai umani. Părerea mea. De aceea, insist ca, la festivaluri, lumea să meargă şi la alte prestaţii decît la cele ale capetelor de afiş. S-ar putea să descopere că-i place şi altceva-ul. Şi iată de ce declar ziua de duminică cea mai faină zi din tot festivalul şi din toate festivalurile la care am fost pînă acum: pentru că am simţit cu adevărat puterea atelierelor de creaţie, a jam session-urilor, a interacţiunii cu artiştii care îşi explică arta, nu doar o execută.

Cel mai mult apreciez la un artist conştiinţa de sine, modestia, atitudinea care să denote înţelepciune în faţa a ceea ce creează, şi nu paranoia sau cultul personalităţii. De aceea şi workshop-urile lui Eldad Tarmu despre vibrafon, şi ale celor de la Al Jawala, care au vorbit despre cum e să fii street artist şi cum să fugi de poliţie, şi ale celor de la Pentatones şi YouAreWatchingUs, care au făcut o sesiune de improvizaţie cu efecte sonore şi vizuale suprapuse de mi s-a răcit vinul fiert în pahar, m-au adus mai cu inima la locul ei şi cu creierul mai puţin spălat de sistemul din afară. Am înţeles din nou că sînt un om liber. De aceea am plecat ca un om fericit la penultima reprezentaţie de pe scena principală: doi balerini polonezi performînd într-un spectacol de dans contemporan greu, Alchimistul Halucinaţiei: mişcări de Artificial Paradise, Artificial Hell, încheind cu salturi de Better Art, Better Government. Ne-am acordat credit pentru înţeles şi acces la alte niveluri de interpretare. Pe Plai ne-am jucat de-a de toate, mi-am redescoperit pasiuni uitate, m-am resetat. De aici începe cu totul altceva.



 Toate articolele despre Festivalul Plai 2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Manu Anghelescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer