Zdrobitor - 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile

La fel ca Moartea domnului Lăzărescu (de Cristi Puiu) şi ca Hîrtia va fi albastră (de Radu Muntean), 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile e un thriller; sau, mai exact, o dramă construită şi filmată astfel încît să fie percepută ca un documentar şi trăită ca un thriller. La fel ca într-un thriller, e vorba despre nişte fiinţe umane urmărite într-o situaţie-limită (implicînd inclusiv un pericol de moarte) care se creează, se agravează şi se consumă în răstimp de cîteva ceasuri. Şi, la fel ca în cele mai oneste documentare, situaţia pare să se nască din însuşi modul de funcţionare al realităţii observate, fără nici o contribuţie din partea autorului-observator; senzaţia e aceea că lucrurile s-ar fi întîmplat exact la fel şi dacă n-ar fi fost de faţă nici o cameră. Camera din ...Lăzărescu juca rolul unui martor nervos, a cărui privire trebuia să alerge neîncetat ca să ţină pasul cu viaţa neregizată care se precipita în jurul lui. În Hîrtia..., camera prefera să se posteze la o anumită distanţă faţă de evenimente (care se desfăşurau în timpul Revoluţiei) şi să rămînă cît mai nemişcată, ca pentru a sublinia că n-are nici o influenţă asupra lor. Iar în 4-3-2 (care e poate cel mai bine filmat dintre ele), camera lui Oleg Mutu (care a filmat şi ...Lăzărescu) e din nou în mijlocul evenimentelor, dar nu se agită ca să prindă totul, ci îşi găseşte cîte un post de observaţie şi încremeneşte în el minute în şir - uneori, fără să-şi mute privirea nici la stînga, nici la dreapta, nici ca să urmărească personajul care iese din cadru într-un moment important, nici ca să facă loc personajului care intră doar pe jumătate. E ca şi cînd, aflîndu-ne clandestin în lumea aceea, nu ne-ar da mîna nici să respirăm, sau ca şi cînd ne-am uita la ea - la România anului 1987 - printr-o crăpătură din balamaua timpului.

Pentru început, vedem cum o studentă numită Otilia (Anamaria Marinca) se agită să obţină o cameră de hotel pentru ea şi pentru o colegă de cămin, Găbiţa (Laura Vasiliu). Ca într-un thriller, scopul acestor aranjamente e iniţial escamotat, dar urgenţa lor e prezentă în fiecare detaliu. Detaliile de epocă vă vor tăia răsuflarea, dar admirabil e mai ales faptul că (spre deosebire de Cătălin Mitulescu, autorul recentului Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii) regizorul-scenarist Cristian Mungiu nu colecţionează aceste detalii pentru valoarea lor arheologică, exotică sau sentimentală (în funcţie de client), ci numai pentru valoarea lor dramatică: vizita Otiliei la bişniţarul căminului, biletul de autobuz pe care i-l oferă un necunoscut pe la spatele controloarei, pachetul de Kent cumpărat de la un bişniţar în holul unui hotel şi "uitat" pe biroul de recepţie al altui hotel, dezolarea glacială şi lividă, ca de morgă, a ambelor stabilimente - fiecare dintre detaliile astea e ales pentru puterea sa de a sugera o întreagă lume şi, în acelaşi timp, pentru puterea sa de a duce povestea înainte. Şi o duc înainte - spre camera de hotel în care va avorta Găbiţa, spre teroarea escaladantă a negocierilor cu domnul Bebe (Vlad Ivanov), care poate va binevoi s-o ajute, spre predictibilitatea îngreţoşantă a lucrului pe care li-l cere - amîndurora - în schimbul bunăvoinţei lui şi spre oribila precizie a instrucţiunilor pe care li le dă la despărţire. Pe scurt, camera aceea de hotel trebuie să fie cel mai malefic loc din istoria filmului românesc, iar maleficitatea ei e producţie de stat. E ceea ce se întîmplă atunci cînd statul vrea să guverneze instinctele de reproducere ale cetăţenilor săi: le perverteşte pînă la nivelul tranzacţiilor desfăşurate în acea cameră.

Din majoritatea descrierilor reiese că filmul lui Mungiu îşi atinge punctul culminant în secvenţa aceea, dar în realitate e doar la jumătatea urcuşului. Otilia trebuie s-o lase singură pe Găbiţa şi să meargă acasă la prietenul ei, la o masă aniversară. Stă înghesuită între părinţii lui şi prietenii lor şi înghite fum de ţigară de parcă ar fi pămînt, în timp ce conversaţia de la masă cade peste ea ca pămîntul aruncat cu lopata; Mungiu ţine camera pe ei şi lasă greaţa Otiliei să crească în tine - el şi Marinca te-au adus atît de aproape de eroina lor, încît nu mai ştii care e stomacul tău şi care e al ei. Atunci cînd prietenul ei (Alexandru Potocean) încearcă s-o atingă, îi împărtăşeşti dezgustul. Revolta ei împotriva lui e un moment de mare dramă, o mică explozie în a cărei lumină se întrezăreşte ceva fundamental strîmb şi irezolvabil în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, dincolo de ce-a făcut comunismul din ele. Totul porneşte de la faptul că oamenii, spre deosebire de animale, fac sex de plăcere şi că problemele care pot să rezulte din plăcerea asta au fost repartizate inechitabil: femeile sînt obligate biologic să-şi asume răspunderea, bărbaţii nu sînt - bărbaţii pot să spună: "E problema ei". Interzicînd avortul şi restrîngînd accesul la mijloacele de contracepţie, ceauşismul a agravat vulnerabilitatea femeii la egoismul bărbatului, dar vulnerabilitatea, ca şi egoismul, a existat dintotdeauna.

Nu sugerez că 4-3-2 ar fi vreun manifest feminist. Nu e asta, după cum nu e doar o lecţie de istorie şi în nici un caz nu e o pledoarie pro- sau antiavort. E o mare dramă, iar marile drame sapă atît de adânc în cauzele crizelor pe care ni le înfăţişează, încît, în ultimă instanţă, ne confruntă toate cu aceeaşi mare criză - cea care s-a declanşat atunci cînd maimuţa s-a ridicat în picioare. Şi, oricît de sumbre le-ar fi subiectele, ne iluminează.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.