Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Camino de los ingleses, El / Summer Rain

Trăiri intense - El camino de los ingleses


Andrei Gorzo

Dilema Veche, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă sînteţi tentaţi să caracterizaţi prezenţa actoricească a lui Antonio Banderas prin epitete ca "intensă", "senzuală" sau "romantică", atunci numai Dumnezeu ştie cum aţi mai caracteriza personalitatea lui regizorală - aşa cum reiese ea din El camino de los ingleses / Ploaie de vară, cel de-al doilea film al său. (Primul a fost Crazy in Alabama din 1999). Ştiind cît de bine corespunde profilului stereotip de amant latin, actorul Banderas obişnuieşte să-şi tempereze pasionalitatea prin ironie, dar aici, ascuns în spatele camerei şi spunînd o poveste spaniolă despre agonii şi extaze adolescentine, nu admite nici un moment în care intensitatea să coboare sub cota paroxismului. Imaginile lui Banderas sînt echivalentul acelor proze autobiografice delirant-poetice în care autorul ne invită să simţim "mîngîierea aerului dulce" al verii îndepărtate în care, "la o piscină, am descoperit că există raiul pe pămînt". Simţim într-adevăr şi mîngîierea aerului dulce, şi înţepătura din vintrele tînărului Miguel (care, într-adevăr, vrea să devină poet) la vederea celor două pete apărute pe tricoul viitoarei lui prietene de la sutienul ei ud, şi frisonul interior cu care primeşte amprenta buzelor ei rujate lîngă operaţia lui de rinichi, şi fericirea lui de a privi de pe fundul piscinei cum se mişcă ea pe uscat. Dar aceste imagini nu sînt destul de intense pentru Banderas; el le dublează cu o voce din off, care chiar insistă pe lîngă noi să simţim "mîngîierea aerului dulce" al verii îndepărtate în care, "la o piscină, am descoperit că există raiul pe pămînt". Miguel nu scrie un vers toată vara, dar, cu ajutorul acestei voci (care, după cum se dovedeşte, nici măcar nu e vocea lui), filmul reuşeşte să ne toarne poezie şi pe ochi, şi pe urechi, pînă nu mai ştim de noi. Nu e de mirare că, în efortul său de a reduce intriga filmului la cîteva elemente care să ne ajute să-l clasăm, The Internet Movie Database n-a reuşit să producă decît următoarele: "voyeurism / masturbare feminină / femeie frumoasă / nuditate feminină / bazat pe un roman." (E vorba despre un roman de Antonio Soler.)

Filmul nu e chiar aşa cum rezultă din această listă de "termeni-cheie". În primul rînd, nu e nici pe departe atît de bun. În al doilea rînd, se întîmplă mai multe lucruri în el. Vara respectivă nu e toată numai luxe şi volupté (că de calme oricum nu poate fi vorba, dată fiind starea de exaltare patologică ce domneşte în acest film); ea se dovedeşte cataclismică atît pentru Miguel (Alberto Amarilla), cît şi pentru prietenii săi Paco (Félix Gómez) şi Babirusa (Raúl Arévalo). E vara în care Miguel îşi găseşte nu doar o vocaţie, o muză (María Ruiz) şi o profesoară de sex (Victoria Abril), ci şi un rival înclinat spre răzbunări sîngeroase (Antonio Garrido). E vara în care amanta tatălui lui Paco se sinucide. Şi e vara în care Babirusa îşi vizitează mama la Londra şi cu ocazia asta descoperă un lucru sordid despre ea. Cu ocazia asta descoperim şi noi (la vederea unei coafuri afro şi a cîtorva ţinute punk) că toate acestea se petrec în anii '70. E primul indiciu că ele s-ar petrece altcîndva decît în oricînd-nicicîndul mitic al verii în care adolescenţii ficţionali obişnuiesc de cînd lumea să-şi piardă inocenţa.

Vara asta e un loc comun (sau mai degrabă timp comun?) în literatură şi în cinema (nu şi în experienţa umană: cei mai mulţi dintre noi nu ne pierdem inocenţa într-o singură vară), dar versiunea lui Banderas e atît de febrilă, de melodramatică, de bolnăvicios-paroxistică, încît puţini spectatori o vor găsi plicticoasă. În schimb, mulţi o vor găsi perplexantă: eu unul n-am remarcat-o pe amanta tatălui lui Paco decît atunci cînd s-a sinucis şi abia am reuşit să înţeleg că personajul pe care-l luasem drept tatăl lui Babirusa era de fapt bunicul lui (ocupat să-şi gonească personajele şi spectatorii din climax în climax, Banderas rareori îşi aminteşte să facă şi prezentările), deci ştiu că nu voi înţelege niciodată lucrurile mai mari, ca de pildă cine e băiatul cu ochelari şi tuleie de mustaţă care narează filmul, de ce simte el nevoia să exalte şi să mitizeze personalităţile şi experienţele lui Miguel şi ale prietenilor lui, ce simbolizează Drumul Englezilor (numele străzii care dă titlul original al filmului) şi, la urma urmei, care e sensul întregii chestii. Sînt convins că alţi spectatori vor reuşi să se ridice deasupra acestor nedumeriri, luaţi pe sus de curajul emoţional şi de poezia filmului. Alţii, însă, vor fi îngroziţi de calitatea poeziei respective, în special a celei vorbite (aici mai contribuie şi traducătorul, care, luat de val, laudă nişte "dimineţi matinale" - aparent, cele mai mişto dimineţi din lume), şi vor găsi că totul, în Ploaie de vară, e cu cîteva tonuri prea sus, cu excepţia finalului, care reuşeşte să fie cu cîteva tonuri mai sus decît restul: o aversă de nenorocire, de-a dreptul lugubră în arbitrarul ei melodramatic, care, spre deosebire de ploaia de vară pe care vrea s-o evoce, îmbîcseşte mai mult decît purifică.



 Toate articolele despre Camino de los ingleses, El / Summer Rain


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Banderas ştie cu regia - El camino de los ingleses, Iulia Blaga
 El camino de los ingleses / Summer Rain - Adică te uiţi şi plângi..., Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer