S-a vorbit mult anul trecut despre marea tripletă de cineaşti mexicani Alfonso Cuarón - Alejandro González Iñárritu - Guillermo del Toro şi cele trei filme realizate de ei,
Children of Men,
Babel şi, respectiv,
El laberinto del fauno. Trebuie spus, însă, că şi de cealaltă parte a oceanului, în Spania, se întâmplă destule.
Desigur, cinematograful spaniol a fost mai mereu în atenţie. Fie că vorbim de vremurile lui Buñuel sau de Carlos Saura, Vicente Aranda ori, mai târziu, Bigas Luna şi Fernando Trueba. Şi, mai ales, de renaşterea începută din anii '80 cu primele realizări ale lui Pedro Almodóvar şi ale sale drame survoltate, inspirate din "estetica"
melo-televizuală, subcultura
gay şi, deopotrivă, complicatul trecut politic/religios al patriei sale şi toate tensiunile generate de urmele acestuia. Almodóvar a rămas, de altfel, şi în ultimii ani, unul dintre vîrfurile
cinema-ului iberic, atât ca notorietate (şi nu doar din pricina Oscarului pentru film străin câştigat în '99 de
Todo sobre mi madre), cât şi ca promotor al uneia dintre tendinţele specifice - împingerea limitelor, ca în povestea delicată despre un subiect cel puţin disconfortant pe care se articulează
Hable con ella sau controversata abordare
semi-autobiografică din
La mala educacion. Din anii '90 lui Almodóvar i
s-a adăugat încă un nume tot mai des şi cu respect pronunţat în rândul cinefililor - Álex de la Iglesia. Venit
dintr-o altă zonă de gusturi şi influenţe, dar nu mai puţin intens şi provocator, Iglesia mizează pe umorul
negru-absurd, construcţia împrumutată din seriile B şi chiar din benzi desenate, deturnarea elementelor de horror pentru a contura un univers propriu, întunecat şi hilar deopotrivă. La noi e, din păcate, prea puţin cunoscut, un singur film al său (delirantul
Crimen ferpecto, satiră cruntă a consumismului şi, în egală măsură, neobişnuită poveste de dragoste/ obsesie) fiind distribuit pe marile ecrane. E drept,
i-aţi putut vedea chiar pe HBO mai vechiul
800 balas, deopotrivă pastişă şi declaraţie de dragoste făcută
western-urilor spaghetti. Iar acum că filmează (în engleză)
The Oxford Murders, e foarte posibil ca notorietatea lui să înceapă să depăşească, finalmente, zona cult. Un alt nume cu care aţi avut ocazia să vă întâlniţi este bascul Julio Médem, care, după ce ani de zile a fost critic, apoi scenarist şi asistent de regie, a ajuns în anii '90 la o serie de pelicule ce
i-au asigurat o prezenţă constantă în circuitul festivalier. Iar cu sofisticatul
Los amantes del círculo polar ('98) şi
Lucía y el sexo (2001, distribuit şi la noi)
s-a jucat cu logica (meta)narativă şi circularitatea, apăsând serios pedala erotismului.
O zonă în care spaniolii au tot mai multe de spus în ultimul deceniu este, însă, cea a filmelor de groază & thrillerelor şi, în speţă, chiar a acelora capabile să îşi transcende condiţia. De la
El espinazo del diablo al lui del Toro (coproducţie
mexican-spaniolă, ca şi oscarizatul
El laberinto del fauno) la singularul Alejandro Amenábar, în legătură cu care unul dintre cele mai invocate nume e Hitchcock - lansat cu
Tesis, impus cu remixatul peste ocean
Abre los ojos şi
The Others, apoi premiat multiplu pentru
Mar adentro. Alte realizări mai recente:
Intacto-ul lui Juan Carlos Fresnadillo (între timp, regizor la Hollywood pentru
28 Weeks Later),
Darkness şi
Fragile ale americanizatului Jaume Balagueró ori recent revelatul la Cannes
El Orfanato de Juan Antonio Bayona (produs de del Toro).
La polul opus faţă de orientarea mai curând
arthouse ori de nişă a celor de mai sus, se poate vorbi şi de un reviriment al comediei groase, debile şi, totuşi, cuceritoare - vezi succesul imens al seriei centrate pe grobianul şi
politic-incorectul Torrente, imaginat şi interpretat de Santiago Segura - în cea mai recentă,
Torrente 3, puteţi
să-i vedeţi, dacă sunteţi atenţi, pe John Landis şi Oliver Stone în
cameo-uri prietenoase. Pe scurt, câte ceva pentru fiecare.