Deci, nu mă faceţi să repet, că nu-mi place...
Prima oară am văzut filmul la Cannes, înconjurat, evident, de străini, într-o atmosferă încordat/îngheţată - în sala Lumiere nu s-a auzit nici musca, pînă la finalul copleşit de aplauze. La a doua vizionare a fost gălăgie mare, dar publicul n-avea nici o vină - zgomotul şi furia veneau chiar de la mine şi de la Mihai Chirilov, aşezaţi confortabil la o masă albă încărcată cu rozé bine răcit, undeva în fundul campingului Anonimul, într-o seară răcoroasă, cînd ne-am hotărît ad-hoc să înregistrăm comentariul audio al viitorului DVD. Evident că n-am înregistrat nimic, dar pot să vă spun că am descoperit adevăratul bad-guy al filmului (nu, nu e monsieur Bebe) - cam ce-a fost la gura noastră nu pot să reproduc. A treia vizionare s-a întîmplat la premiera hollywoodiană de la Teatrul Naţional (o ştiţi), cînd am intrat doar ca să dau bonjour şi m-am trezit trăind, din nou, întreg filmul. A fost practic prima oară cînd l-am văzut integral cu un public românesc - şi prima oară cînd am auzit rîsete. Nervoase, chinuite, scrîşnite. Nu mai e, sper, un secret pentru nimeni dibăcia domnului Mungiu, care a ştiut să-şi construiască filmul în aşa fel încît el să poată fi receptat cum se cuvine şi de noi şi de străini - rîsetele de care vorbeam mai sus îmi confirmă faptul că, dincolo de Palme d'Or, de festivaluri sau de viitoarele Oscaruri, nimeni nu poate simţi 432 aşa cum îl simt cei care au trăit vremurile redate pe ecran. Oamenii au rîs la premieră pentru că voiau să rîdă, simţeau nevoia să rîdă, probabil pentru a-şi alunga, fie şi momentan, tensiunea şi lacrimile. Aici cred că se află cheia succesului acestui demers filmic (era să scriu neegalat - cine să-l egaleze şi cînd?) deopotrivă simplu şi monumental, spre care cinematograful românesc, atît cît este, tindea de cîţiva ani încoace.
Am spus eu ceva de bani?
Nu sînt nici primul nici singurul care găseşte că 432 funcţionează de minune ca un thriller, chit că nu puţini sînt cei care s-au zburlit la simpla menţionare a unui gen cinematografic în contextul "palmodorizat" şi sensibil. Mi se pare extrem de amuzant (simt alte zburleli) faptul că un regizor care s-a declarat în repetate rînduri, nu neapărat împotriva cinematografului aşa zis comercial, dar plictisit de convenţiile sale, se foloseşte cu şiretenie de canoanele şi clişeele (asta e) genului thriller, pentru a-şi asigura impactul poveştii, chit că ea, povestea, este una despre dezumanizare şi supravieţuire, despre prietenie şi manipulare. Sau poate tocmai de aceea. Pistele false (cuţitul, buletinul); "afacerea" din camera de hotel, care nu iese deloc conform planului; monstrul şantajist în "geacă de vinilin"; tensiunea insuportabilă din secvenţa dinelui familial (regizorul, credincios pariului iniţial, nu taie nici o clipă şi ne lasă să ne roadem unghiile gîndindu-ne la fata rămasă la hotel; e vie?; e moartă?) care, în paranteză fie spus, zdrobeşte hotărît, chit că fără răutate, imaginea familiei neaoşe; fricţiunile contra-timp cu recepţionerul, cursa nocturnă cu sufletul la gură, boschetarul care promite a fi un declasat violent şi care se dovedeşte un cetăţean deasupra oricăror bănuieli, în fine suspence-ul gradat dus la paroxism în secvenţa finală, toate aceste mici/mari device-uri sînt împrumutate cu bună-ştiinţă din uneltele clasice al unui gen altminteri hulit dar care, iată, îşi are utilitatea lui. Thriller rules, care va să zică.
Să vă facă Ramona atunci...
L-am cunoscut, pe vremuri. Cu toţii l-am cunoscut. Nu se ocupa neapărat cu întreruperi de sarcină - putea fi controlor, recepţioner, muncitor; putea fi grasa mustăcioasă de la poştă sau profesorul meu de geografie; putea fi vînzător sau şofer de autobuz, putea fi oricine. Şi era oricine. Omul de care ajungeai să depinzi, la un moment dat în viaţa ta, omul care, pe spaţiul lui, care putea să însemne 2 sau 20 de metri, era şef absolut - iar tu erai la mîna lui. Îmi amintesc că nu-ţi răspundea direct la întrebare sau la rugăminte - tergiversa răspunsul, cu interogaţii retorice sau pur şi simplu cretine, o ţinea langa cu mustrări cînd blajine cînd de-a dreptul ofensatoare, cîteodată pentru a obţine o sută de lei sau un pachet de ţigări în plus, de cele mai multe ori pentru că putea. Şi voia. Să te umilească. Domnul Bebe este înfăţişarea, definitivă şi paradoxală, a tuturor acestor oameni. Îmi place să cred că Mungiu şi Ivanov l-au construit din amintiri (cum, de altfel, e construit întreg filmul, chit că, din fericire, fără urmă de ostentaţie) - schimbaţi contextul avortului şi, mai ales, al violului, cu, să zicem, o cerere de repartiţie sau o amînare sau un împrumut şi veţi obţine acelaşi mutant, demn produs al sistemului, care nici măcar nu trebuie să ridice tonul pentru a răni. Şi-mi mai place să cred că specia asta infectă a dispărut, dar eu unul sînt recunoscut drept un visător, aşa că...
Băi fato, băi!!!
Spre ruşinea mea, prima oară nici măcar n-am remarcat-o. Din primele cadre, lungi şi apăsate, în care strălucea firav, am înţeles, prin felul în care camera insista, blînd dar ferm, pe alura ei, că Otilia este personajul central, că Otilia sîntem noi - m-am lăsat aşadar condus de ea pînă la capătului filmului (lumii?), ştiind că sînt pe mîini bune. La a doua vizionare, vă amintiţi, eram "furios" - la a treia însă, m-am uitat numai la ea. Am văzut-o cum încearcă, din nou şi din nou, să-şi aprindă o ţigară - prima i-o arestează "prietenul", pentru a doua cere o permisiune care nu mai vine niciodată, a treia o cedează "colegei", pentru că e ultima, la a patra renunţă din pricina aberaţiilor debitate de unul dintre comeseni. Am văzut-o cum înfruntă oamenii meschini cu furia surdă a celui care poate fi doborît, niciodată învins. Am văzut-o în chip de martir într-un cadru care a făcut istorie, un soi de cina cea de taină precedată dar şi urmată de trădare. Am văzut-o cedînd, cu lacrimi în ochi, în faţa destinului, doar pentru a-l privi în ochi, tristă dar nu sfîrşită, în minunatul cadru final. Pentru Anamaria Marinca orice compliment nu este şi nu poate fi decît redundant.
N-are nici un rost să subliniezi evidenţa - din faţă, din profil, din spate (imaginea emblematică - simţi acolo toată pudoarea personajului, dar şi a regizorului - re-devenită afişul filmului) sau chiar din afara cadrului (!), actriţa compune momente de un zbucium aproape insesizabil dar copleşitor, nicicînd mai evident decît în rostirea trist/răspicată a replicii cheie, cu care plănuiesc să închid ostilităţile şi care cuprinde în ea toată enormitatea acelor vremuri cenuşii, pe care sper că ştim că n-avem voie să le uităm: "Tu ştii măcar pentru ce-ţi ceri scuze!?" Îmi pare rău. Adică eu ştiu.
Notă: o versiune editată a acestui eseu a apărut, la mijlocul lui septembrie, în revista Observator Cultural. Aceasta este varianta originală.