Superbad - Adică, Super-rău

Nu-s fan propriu-zis Star Wars, dar respect şi iubesc universul jedyistic al Forţei, şi revăd întotdeauna cu aceeaşi plăcere cele trei filme ale serialului (da, cele trei - să fim serioşi, sunt trei Doamne şi toate trei, nicidecum şese, şepte sau nu-ş-câte; nu ştiu, dar am impresia că de la revenirea din 1999 încoace, Lucas şi-a pierdut inocenţa). Şi totuşi, parcă-parcă aş nutri un şi mai mare respect pentru Lucas cel de dinainte de 1977, Lucas cel şi mai inocent, Lucas autorul uneia dintre cele mai bune secvenţe adolescentin-comice, care mi-a rămas la suflet şi pe care o povestesc cu nenumărate ocazii: cumpărarea sticlei de bere din American Graffiti (1973).

Ei, dar au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat... şi candoarea teen-comedy-urilor de-acum treizeci şi ceva de ani s-a răsfulat şi s-a trezit mai ceva ca aceeaşi bere, lăsată la soare. Nici tribulaţiile iniţiatic-sexuale ale tinerilor nu mai au farmecul din scăpărătoarele piese ale lui Neil Simon, Brighton Beach Memoirs (ecranizată de Gene Saks în 1986) Biloxi Blues (Mike Nichols, 1988) sau Broadway Bound (Paul Bogart, 1992) - au devenit nişte peltele lungite şi vulgare, doldora de fiziologie şi comic de limbaj obscen (vezi reţeta de tristă notorietate American Pie & Co...). Şi cum ochiul vede, inima cere, rezultă că piaţa face furori, iar respectivele vome curg mai ceva ca după prima beţie de liceeni din The Great Plains - sau din Câmpia Română.

Aşa că ştiţi deja despre ce e vorba în acestă peliculă autoreferenţial intitulată Superbad. Mai mult despre poveste n-are rost să spunem - nu din scrupule anti-spoiling, ci ca să nu repetăm ce s-a mai spus de sute de ori în ultimele decenii. Poate s-ar cuveni doar să precizăm că scenariul e neverosimil de haotic, că protagoniştii sunt nu numai clişeatici, ci şi amorfi şi antipatici, şi că fiecare poantă e mulsă la maximum - motiv pentru care singurul element mai de Doamne-ajută al filmului, cuplul de poliţişti burleşti Slater şi Michaels (Bill Hader şi Seth Rogen) e distrus de realizatori de-ţi vine să-i împuşti. La prima lor apariţie, cei doi bufoni te fac să râzi. Atât trebuia să rămână! Un duo-cameo sclipitor (eventual, cu câteva reveniri la fel de scurte, ca un fel de leit-motive)! Dar scripturiştii (de la "script", da, dar şi de la "fripturişti") Seth Rogen (adică nu putea el să nu-şi umfle propriul personaj, nu?) şi Evan Goldberg, plus motoristul (vezi cronica la Un acoperiş deasupra capului) Greg Mottola (de la "mototol", nu de la "motorola"), nu se lasă până nu fac din ei personaje principale. Iar când, spre final, mai devin şi didactici ("Ştii, Fogell, am vrut să-ţi arătăm că şi poliţiştii se pot distra...") - adică dă-o-n pisicii mă-sii de treabă!

Ceva de bine? Da. Câteva poante.
Şi galeria de penisuri desenate.
Trist.


10 octombrie 2007, h. 22:00-22:24
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.