Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Requiem for a Dream

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stil şi substanţă - Requiem for a Dream


Marian Rădulescu

octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru cinefilul împătimit (dar dezamăgit de repertoriul cinematografic monoton din main stream), un flm precum Pi (scenariul şi regia: Darren Aronofsky, o producţie low budget independentă în alb-negru) avea să fie - la sfârşit de secol XX - un adevărat reviriment, o oază de bucurie venită dintr-un mediu ce părea să prefere creativităţii artistice a regizorului eficienţa economică şi clişeele cerute de producători (ca-n The Player / Jocuri de culise al lui Robert Altman): acţiune, umor, violenţă, speranţă, nuditate, sex, happy end - găselniţe cu care producătorii din culisele uzinei de vise şi-au asigurat dintotdeauna succesul financiar. Pi poate fi citit şi ca studiu asupra dependenţei - fascinaţia pe care o exercită numerele asupra minţii sclipitoare a lui Maximilliam Cohen (Sean Gullette) este maladivă şi autodistructivă. Finalul - surpriză! - e mai degrabă up (adică pozitiv, optimist şi fericit, dar - nota bene - fără să pară un adaos artificial): pentru prima oară personajul savantului excentric nu mai face concurenţă cu ordinatorul. Atunci când fetiţa din vecini îl întreabă pe Max rezultatul unei complicate înmulţiri, el nu îi mai spune - cum izbutea mereu - numărul (din multe unităţi) pe de rost, cu o secundă înaintea calculatorului, ci preferă - iarăşi pentru întâia oară - să o privească-n ochi pe cea care-l asalta, ori de câte ori îl întâlnea, cu astfel de întrebări. Ultima secvenţă marchează astfel întrarea într-un alt ritm de viaţă şi o posibilă "umanizare" a personajului torturat de obsesia zecimalelor lui Pi.

Filmul realizat de Aronofsky doi ani mai târziu (în anul 2000), Requiem for a Dream / Recviem pentru un vis, reia cu alte date tema principală din Pi - escaladarea unei obsesii. Patru personaje din Brooklyn (un loc în care drogurile se obtin uşor) îşi trăiesc drama dependenţei lor de heroină, cocaină sau pilule de slăbire. Sara Goldfarb (Ellen Burstyn, nominalizată la Oscar pentru acest rol), o văduvă retrasă ce-şi petrece majoritatea timpului în faţa televizorului, visează să apară la TV şi, nemulţumită de silueta ei, începe o cură de slăbire rapidă. Fiul ei, Harry (Jared Leto), îi fură sistematic televizorul din casă pentru a-l amaneta şi a-şi cumpara droguri din banii primiţi. Marion (Jennifer Connelly), prietena lui, şi amicul-dealer de droguri, Tyrone (Marlon Wayans), visează la rândul lor "să dea lovitura" şi să-şi deschidă nişte magazine în oraş. "Ar fi greşit - afirma Aronofsky - să se vadă în filmul nostru doar o predică despre abuzul de droguri." Ceea ce l-a interesat pe regizor a fost mai degrabă "conflictul dintre dependenţă şi spiritul uman", felul în care "dependenţa (fizică şi psihologică) duce la pierderea contactului cu realitatea". Poziţia obiectivă în prezentarea personajelor dintr-un film (Trainspotting) ce abordează o temă asemănătoare este abandonată de Aronofsky în favoarea perspectivei subiective a narcomanilor (director de imagine: Matthew Libatique): o sensibilitate vizuală supercinetică (prim-planuri extreme cu pupile dilatate, imagini distorsionate, split screen) şi peste toate o sfâşietoare coloană sonoră (Clint Mansell şi The Kronos Quartet).

Scopul montajului extrem de sofisticat (Jay Rabinowitz) - element important în construcţia poveştii din Requiem - este de a demonstra natura repetitivă, obsesivă a dependenţelor, dar şi de a arăta legătura dintre diferitele forme de dependenţe prezentate în film: televizorul, cafeaua, drogurile. "Toate sunt la fel. Nu are importanţă - afirma Aronofsky - compoziţia chimică. Rezultatul afectează corpul şi menţine treaz visul...Cea mai mare insultă pe care mi-o puteţi aduce este să spuneţi: "E ca la MTV"...Mai întâi, pentru că tăieturile din Requiem sunt mult mai dese, fiecare cu o durată de circa o treime de secundă. Pe de altă parte, MTV este stil în detrimentul substanţei. Sau, mai bine zis, stil fără substanţă. Acolo sunt pur şi simplu tăieturi cool şi-atât. In Requiem am căutat să dăm fiecărei tăieturi de montaj o motivare dramaturgică. Astfel, montajul devine un element dramatic în construcţia filmului, un "personaj" care ajută în mod esenţial la spunerea poveştii. Este asemenea unui cuvânt care se repetă ca un leit motiv."

Inspirat din romanul omonim scris de Selby jr., Requiem pare a spune că Visul American (fericirea adusă de o viaţă confortabilă şi "de succes") este un adevărat "opium pentru popor": "Sistemul educaţional din America ne învaţă că ne naştem nişte ticăloşi" - afirma el - iar "scopul vieţii noastre e să ajungem nişte ticăloşi cu bani". Personajele din Requiem se distrug tocmai pentru că nu izbutesc să discearnă esenţialul de ceea ce este derizoriu. Aronofsky urmăreşte să prezinte limitele cele mai de jos la care poate ajunge un om când se prăbuşeşte şi decade. Astfel, acest film deopotrivă năucitor şi fermecător, este un recviem pentru un vis ce a murit, un cântec despre spulberarea acelui vis şi despre abisurile morţii sale. Şi totuşi, în chip surprinzător, ultimele sale cadre suprind cele patru personaje (ce s-au zdrobit încercând să-şi împlinească visul) în poziţie fetală. Ca şi cum şi-ar dori ca totul să fie doar un vis greu. Ca şi când şi-ar dori să se întoarcă la starea de neprihănire a pruncilor.



 Toate articolele despre Requiem for a Dream


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer