Violenţă şi contemplaţie - Ugetsu Monogatari / Povestirile lunii palide după ploaie

În Japonia devastată de războiul civil din veacul al XVI-lea, doi bărbaţi (doi vecini cumnaţi) îşi părăsesc cătunul unde locuiesc - unul (Tobei - "prostul satului", un pierde vară) în căutarea gloriei de samurai, altul (Genjuro - artizan olar, creator de frumos) în căutarea câştigului. Drumul lor picaresc este mai degrabă unul iniţiatic - la întoarcerea lor acasă ei descoperă că ambiţiile le-au distrus fericirea: soţia unuia (Ohama, nevasta lui Tobei) a ajuns prostituată, a celuilalt (Miyagi) a fost ucisă, lăsând în urmă un copilaş orfan.

Povestirile lunii palide după ploaie (inspirat din nuvele Pofta şarpelui şi Casa din desiş de Akinari Ueda, din Bulgăre de seu de Guy de Maupassant, dar şi din mitul faustic) este unul din filmele cele mai împlinite ale regizorului, amintind de pictura clasică japoneză, de flamandul Breughel (Mizoguchi a fost şi pictor) dar şi de realismul de factură dostoievskiană ("Fantasticul - spunea autorul Demonilor - este tot una cu realul; fără real nu există fantastic"). În Ugetsu (şi în alte filme de Kenji Mizoguchi) realul este dublat de vis, realitatea de iluzia realităţii, realitatea interioară şi cea exterioară fiind prezente, în chip tainic, în aceeaşi imagine. Expresie perfectă a universului lui Mizoguchi - "deopotrivă foarte violent şi adânc contemplatv" (Serge Daney) - regăsim în Ugetsu (film laureat cu Leul de Argint la Veneţia, în 1953 şi - împreună cu Rashomon, Cei şapte samurai / The Seven Samurai şi Poveste din Tokio / Tokio Story - ambasador de onoare al "noului val" japonez în întreaga lume) acel tip de fantastic care, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, "nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, nu e simplă schimbare de decor: fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nici nu e fantastic pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizând eul".

Mizoguchi îşi construieşte povestea pe jocul continuu al contrastelor, al reflexelor şi al repetiţiilor (două plecări la oraş, două scene de tâlhărie şi violenţă, două crime, două fantome, două întoarceri), reluând aici una din temele sale favorite: puterea de sacrificiu a femeilor şi ambiţia egoistă a bărbaţilor. Când Mizoguchi avea şapte ani, tatăl său a investit toţi banii într-o afacere care a dat faliment, lăsându-şi familia pe drumuri. Când i-a murit mama, Kenji era încă adolescent, iar sora lui a fost trimisă spre adopţie, fiind vândută apoi ca gheişă. Aşa s-ar explica predilecţia regizorului pentru drame în care violenţa şi rapacitatea bărbaţilor au consecinţe devastatoare asupra femeilor.

Există, în epilogul Povestirilor, un zguduitor deznodământ purificator. Tobei, ţăranul care (prin impostură) şi-a cucerit gloria de samurai şi a ajuns la culmea făloşeniei lui războinice, îşi regăseşte soţia într-o casă de gheişe unde era obligată să se prostitueze după ce fusese violată de soldaţi. Ca în finalul din Crimă şi pedeapsă, amândoi îşi doresc să înceapă o nouă viaţă după ce - fiecare în felul său - au învăţat că "viaţa nouă nu se capătă de pomană, că trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism". Când se întorc în cătunul lor, îl surprindem pe Tobei schimbând armura şi suliţa lui de samurai (pe care le aruncă hotărât în apa unei bălţi) cu sapa. La ora prânzului, ex-gheişa redevenită cuminte "femeie de casă" (Ohama) îşi cheamă bărbatul la masă. Ştiind bine că semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci în continua grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea, penitentul Tobei, absorbit cu totul de treaba sa, îi face semn din cap că se va opri din lucru, dar îşi vede mai departe de săpat pământul, vrând parcă, osândindu-se sincer şi ostenindu-şi trupul, să-şi răscumpere vina de a-şi fi părăsit nevasta pentru a deveni samurai. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune, o forţă de continuă sensibilizare spirituală.

Şi olarul Genjuro îşi încheie odiseea tot acasă, după ce este trezit din vraja răsfrântă asupra lui de o misterioasă şi fantomatică prezenţă feminină (Domnişoara Wakasa, o tânără fată ce murise fără să cunoască plăcerile unei femei) care l-a atras în castelul ei. Ce anume îl face să renunţe la clipele de fericire iluzorie (despre care spune că nu şi-a putut imagina vreodată că poate să-i fie dat omului să cunoască atâta bucurie) plătită cu preţul sacrificării soţiei? Întâlnirea (întâmplătoare?) cu un preot (un înţelept al locului) care, citindu-i pe chip umbra demonică a Domnişoarei Wakasa, îi spune fără ocolişuri: "Omule, eşti într-o mare primejdie. N-ai şi tu familie, soţie, copii?...Atunci întoarce-te la ei, că altfel te îndrepţi spre pieire." Genjuro ascultă fără să cârtească şi-l lasă pe înţelept să-i scrie pe piele un fel de tatuaj exorcizant - versuri ce evocă duhul sfânt, pentru a-l scăpa de mrejele înşelătoare ale "iubirii vinovate". Dezlegat de vrajă, Genjuro se întoarce acasă, unde îl aşteaptă - din nou în chip "supranatural" - fantoma soţiei credincioase...În dimineaţa următoare va înţelege prăbuşirea visului său. Vocea soţiei - acum din altă lume - îl asigură însă că îi va fi în continuare alături , că îi va da putere - deşi nu mai este în acelaşi realitate cu el - să-şi făurească, cu şi mai mare râvnă, vasele de ceramică. Copilul lor (care a supravieţuit războiului) primeşte de la mătuşa lui (Ohama) un vas cu merinde. Fără să stea pe gânduri se duce direct la mormântul mamei sale - o moviliţă în chiar faţa casei. Depune acolo, solemn, vasul cu mâncarea aburindă ca pe un prinos de recunoştinţă pentru cea care avea să plătească cu viaţa creşterea şi apărarea lui în vremuri de restrişte. Atunci, copleşiţi de magia filmului, mai că ne vine şi nouă să exclamăm în rând cu Genjuro: "N-am crezut niciodată că poate exista atâta frumuseţe!"