Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Cenuşa caldă a imperiului


Alice Georgescu

Dilema Veche, octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Recunosc: cel mai mult şi mai mult pe lumea asta îmi place să călătoresc. Mai mult decît să stau într-un scaun şi să privesc la o scenă, mai mult decît să stau în faţa calculatorului şi să scriu despre ce-am văzut pe scenă, mai mult decît să stau în faţa naţiunii şi să mă cert cu feluriţi oameni "din breaslă" pentru că am scris despre ce-am văzut pe scenă, mai mult decît orice. E o plăcere care seamănă oarecum a adicţiune: ca să nu stau locului, sînt gata să mă duc şi pînă la Ploieşti, într-o vineri după-amiază, cu o maşină veche şi un şofer nervos.

Totuşi, cînd s-a ivit ocazia să plec pentru două zile la Belgrad, la o reuniune internaţională pe tema Teatrelor Naţionale, nu bucuria a fost sentimentul dominant. Poate, în cel mai bun caz, curiozitatea. Păstram încă proaspăt în minte un eseu al lui Bora Cosic, publicat în Lettre Internationale, despre întoarcerea sa în patria dezmembrată, după o lungă şedere în străinătate; nu o ţară - sau, mă rog, un şir de ţări - desena descrierile lui, ci o dezamăgire, o spaimă, o tristeţe, purtînd tot atîtea nume de oraşe: Zagreb, Sarajevo, Belgrad. Mai fusesem în anii trecuţi, după război, la Novi Sad; văzusem ruinele unui pod bombardat, păstrate cu încăpăţînare tăcută şi arătate străinilor doar la cererea lor expresă, dar Vojvodina e totuşi aici, imediat dincolo de graniţă (cuvînt sîrbesc, by the way), în timp ce pînă la Belgrad itinerarul însuşi e complicat, semănînd a cursă cu obstacole şi transformînd ţinta deplasării într-un ţinut misterios spre care ştii cînd porneşti, dar nu ştii cînd (şi dacă) vei ajunge: cum de la Bucureşti nu există zboruri directe într-acolo, trebuie să treci prin Praga, adică să atingi sudul ocolind pe la vest şi, în loc de două-trei ore, să faci pe drum şase-şapte. Noroc că-mi place să călătoresc.

Avionul (al doilea avion) aterizează, în fine, la Belgrad, unde - am aflat încă din aer - sînt, în prima zi din octombrie, douăzeci de grade. Cam ca la Bucureşti. Aeroportul e imens şi pare a fi în curs de (re)amenajare, căci se văd numeroase spaţii uriaşe şi pustii; totuşi, o ocheadă rapidă spre zona îmbarcărilor dezvăluie nu doar forfota obişnuită a oricărei gări aeriene, ci şi vitrine strălucitoare, luminate a giorno. La plecare, voi constata că duty-free-ul are cea mai bogată ofertă de parfumuri şi cosmetice pe care am întîlnit-o pînă acum pe vreun aeroport. Automobilul care ne aşteaptă (de la Praga am călătorit cu o reprezentantă a Teatrului Naţional de acolo) arată bine - cred că e un Audi -, iar domnul care ne întîmpină se descurcă pasabil în engleză; şoferul, un băiat tînăr, nu scoate o vorbă tot drumul şi mă gîndesc că nu ştie nici o limbă străină, dar o oră mai tîrziu, cînd ne ia de la hotel ca să ne ducă la masă, ne furnizează amabil informaţii, pe englezeşte, despre oraş şi agitaţia neobişnuită de pe străzi: tocmai se desfăşoară o grevă a taximetriştilor, care au blocat centrul cu maşinile.

În lumina plină a după-amiezii de toamnă, Belgradul se înfăţişează deopotrivă maiestuos şi familiar. Orice oraş aşezat lîngă o apă mare dobîndeşte ceva special, o demnitate senină, incoruptibilă - iar aici se întîlnesc două ape mari, Dunărea şi Sava, două fluvii ample, calme, dar vioaie, a căror prezenţă, chiar şi nevăzută, ritmează discret viaţa metropolei, limpezeşte în permanenţă aerul, aromîndu-l, şi dă perspectivei, la capătul îndepărtat al străzilor cu pavajul crăpat, spart, desfundat, o adîncime şi o lumină de ţărm maritim.

Hotelul la care stăm are patru stele. În cămăruţa mea (diminutivul exprimă o realitate fizică, nu o stare de spirit), cremona interbelică a ferestrei e înţepenită, iar vopseaua de pe glaf s-a scorojit şi cade; muchiile mobilelor de pal sînt ciobite, iar uşile, cînd le manevrezi, scîrţîie lung. Aerul condiţionat funcţionează. În baie, uşor obosită, dar perfect curată, găsesc, pe lîngă numărul corect de prosoape, nu doar obişnuitul săpun şi şampon pentru corp şi pentru păr, ci şi - rafinament inedit - un flaconaş cu hair-conditioner. Toate, producţie autohtonă. Cum spuneam, am stat la Belgrad două zile. Ce s-a întîmplat, din punct de vedere strict teatral, în aceste zile, nu este foarte important - inclusiv, din păcate, spectacolul de deschidere a noii stagiuni la Naţionalul local, Nevestele vesele din Windsor de Shakespeare, în regia lui Jiri Menzel (da, chiar faimosul regizor ceh de film, ajuns la aproape 80 de ani şi - fiindcă veni vorba - la a doua soţie, cu vreo 40 mai tînără), incredibil de conformist şi de lipsit de fantezie. S-a discutat (în cerc relativ restrîns, pentru că impozanta listă de participanţi anunţată iniţial nu se concretizase nici pe sfert) despre Teatrele Naţionale şi despre posibilitatea constituirii lor într-o asociaţie. Nici prea mult timp pentru plimbare nu am avut, astfel că, în afară de vasta zonă pietonală dintre hotel şi teatru, înţesată de magazinele cu nume răsunător (Azzaro, Donna Karan, Armani, nemaivorbind de Mango, Zara, Bata ş.a.m.d.) de la parterul clădirilor cu tencuiala crăpată, şi de frumosul parc de lîngă vechile ziduri de apărare ale oraşului, deasupra Dunării, nu am văzut din Belgrad decît arterele ce legau feluritele restaurante prin care ne-au purtat gazdele. Şi, desigur, aceste restaurante. Într-un fel însă sînt sigură că am văzut, de fapt, esenţialul. Pentru că la Belgrad (peste tot, în Serbia) se mănîncă enorm, pantagruelic şi voluptos, cu nenumărate antreuri, cu supe şi ciorbe, cu munţi de cărnuri, cu grămezi de legume; şi nu lipsesc nici vinul, rubiniu şi dens ori auriu şi uşor, nici rachiul de fructe, parfumat şi tare. Mesele se prelungesc nemăsurat şi mesenii nu se dau duşi prea lesne. Şi totuşi, nicăieri nu am zărit vreo persoană, cum se zice, supraponderală: bărbaţii şi femeile sînt mai degrabă înalţi, uscăţivi - şi foarte eleganţi, cu acea eleganţă mittel-europeană solidă şi subtilă. Şi, privindu-i, capeţi brusc certitudinea că excesul de hrană se transformă în energia pe care o simţi clocotind pretutindeni şi dînd acestei capitale devenite, dintr-odată, prea mare pentru ţara din jur, o vitalitate aproape agresivă, mîndră şi netemătoare.

În încheiere, un amănunt, aflat după ce m-am întors la Bucureşti: în timpul celor 78 de zile de bombardamente ale NATO, Teatrul Naţional din Belgrad şi-a jucat, seară de seară, spectacolele, vînzîndu-şi biletele la preţul de 1 (un) dinar bucata.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Pămîntul minunilor, Alice Georgescu
 Producătorul, bată-l vina, Cristina Corciovescu
 Să batem cîmpii, Alice Georgescu
 Un pic de responsabilitate, Luiza Vasiliu
 A ruginit frunza din vii şi broasca porţilor de teatru, Alice Georgescu
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer