Revenim asupra expoziţiei Documenta de la Kassel, unul dintre evenimentele toamnei culturale europene, cu o nouă abordare, contextuală, a unui cunoscut critic de artă, curator la MNAC.
Ediţia de anul acesta a Documentei, prestigioasă expoziţie internaţională de artă contemporană care se organizează o dată la cinci ani la Kassel, în Germania, a stîrnit suficiente controverse, fiind de altfel învăluită în mister pînă în preajma deschiderii, fapt ce a iritat şi a creat, în acelaşi timp, o doză de anticipaţie neobişnuită. Directorul artistic al Documentei, Roger Buergel, împreună cu curatoarea Ruth Noak, declară în prefaţa catalogului că "expoziţiile merită privite doar dacă reuşim să ne dispensăm de idei preconcepute şi dacă ajungem la o stare în care arta comunică în/prin sine şi în propriii termeni. Aceasta este experienţa estetică în sensul ei adevărat: atunci cînd expoziţia devine un mediu cu drepturi depline şi nutreşte speranţa de a implica publicul în mişcările ei compoziţionale". Situaţia se complică desigur atunci cînd publicul receptează o expoziţie de anvergură, cu pretenţia de a capta pulsul artei la nivel global, dacă nu chiar, în linia ediţiilor precedente care au făcut istorie, pretinde să imprime o viziune asupra cursului ulterior al artei contemporane. Există, fără îndoială, niveluri diferite de receptare, iar pentru cei care vor să reflecteze asupra problemelor artei contemporane şi asupra direcţiilor teoretice actuale, a fost editat un compendiu cu cele trei ediţii ale Documenta Magazine, structurate în jurul unor teme generale - modernitatea, viaţa şi educaţia -, adunînd contribuţii din partea unor autori proveniţi din zone culturale diferite.
Se simte însă lipsa unei reflecţii teoretice care ar putea oferi mai multe indicii asupra demersului expoziţional propriu-zis, asupra motivaţiilor care au declanşat selecţia lucrărilor, rămînînd, în cele din urmă, o enigmă felul în care expoziţia se articulează ca "mediu". Una dintre puţinele lămuriri pe care ni le oferă Roger Buergel priveşte intenţia sa de a urma exemplul lui Arnold Bode, realizatorul primei ediţii a Documentei în 1955, cel care l-a inspirat să coboare în trecut pentru a regăsi şi "a face vizibile rădăcinile producţiei artistice contemporane". Cum observa cu un alt prilej, reflectînd asupra fenomenului expoziţional, reputatul teoretician al artei Hubert Damisch, în cadrul unei expoziţii operele sînt sustrase din contextul lor şi considerate ca obiecte relativ autonome, pentru a fi apoi comparate, puse în relaţie şi grupate în serii, făcute să dialogheze, să se confrunte, iar valoarea rezultatului depinde de forţa gîndirii care stă în spatele acestui travaliu. Există un corp consistent de lucrări unite între ele prin criteriul apropierilor formale; în acest sens, se trasează, de pildă, o filiaţie transistorică a abstracţiei informale, mergînd de la pagini de manuscris chinezeşti şi persane, la sculpturile delicate ale Mirei Schendel sau la fotografiile cu şuviţe de păr ale Belei Kolárová. În crearea unor astfel de corespondenţe există riscul de a cădea în capcana juxtapunerilor pur formale, iar acest exerciţiu devine obositor atunci cînd întîlnim la tot pasul picturile cu mandale ale lui John McCracken, asociate superficial cu Target Paintings geometric-decorative ale lui Paul Gernes sau cu vălurile islamice de nuntă din secolul al XIX-lea, somptuos brodate în mătase. În contrast cu tendinţa formalist-abstractă ce trimite explicit şi implicit la problemele modernismului (să nu uităm că una dintre temele de reflecţie ale acestei ediţii este modernitatea), o mare parte dintre lucrări atacă probleme sociale şi politice, mai cu seamă prin intermediul fotografiei şi al artei video (deşi nu trebuie subestimate valenţele expresive ale tapiseriilor care au împînzit literalmente Documenta): efectele negative ale colonialismului şi postcolonialismului în ţările africane şi în America de Sud, conflictul israelo-palestinian, excluderea unor grupuri şi minorităţi în cadrul societăţilor occidentale, tensiunile globalizării, actualitatea feminismului etc. Fotografia pare a transmite cel mai convingător forţa acestor mesaje, iar nume cunoscute precum Jo Spence, David Goldblatt, Mary Kelly sau Louise Lawler stau alături de artişti mai puţin prezenţi în circuitul marilor expoziţii, ca Ahlam Shibli, Guy Tillim sau Lidwien van de Ven. Indiscutabil, unul dintre meritele ediţiei actuale este acela de a fi adus în prim-plan un număr semnificativ de artişti din Centrul şi Estul Europei, în discontinuitate cu tradiţia "excluderilor majore", după cum se exprima Roger Buergel.
Astfel, au fost selectate o serie de lucrări realizate în anii '70, cînd ţările din fostul bloc sovietic trăiau din ce în ce mai acut presiunea regimurilor dictatoriale. De aceea, are sens să-i privim în acelaşi context pe cehul Jirí Kovanda şi grupul polonez Kwiekulik, pe Sanja Ivekovici din fosta Iugoslavie şi pe românul Ion Grigorescu. Fiecare dintre artiştii menţionaţi şi-a dezvoltat strategii de rezistenţă împotriva constrîngerilor sociale şi politice, realizînd lucrări subversive, care la vremea respectivă căutau să exprime şi să confrunte discrepanţa dintre viaţa privată şi cea publică, izolarea în celula de la bloc şi faptul de a te simţi supravegheat în permanenţă, spaţiul urban angoasant şi nevoia neconcretizată de comunicare. Este important faptul că Documenta readuce în atenţie aceste producţii artistice şi că le plasează într-un spaţiu comun, de dialog, cu arta occidentală.