Gloanţele zburdălnicesc cum vrea muşchii lor - o singură regulă aplică: dacă pot să nimerească aiurea, vor nimeri aiurea (exact ca la Murphy). Plimbă-te pe stradă cu o armă încărcată, şi sigur se va găsi un mocofan care să te-nghiontească de să ţi se descarce drept în bunica din Logodnicii din America sau în buca locotenentului sibian pentru care-a devenit bietul Bunda singurul terorist cu acte-n regulă al Revoluţiei din '89. În schimb, vezi-l pe-unu că-ţi fură ditamai maşina imitaţie 4x4, scoate pistolul şi trage după el, şi până-i hău' n-ai să nimereşti măgăoaia, cât-îi ea de mare - ce să mai vorbim de şofer sau pneuri.
Evident, totul e o simplă chestie de calcul al probabilităţilor - şi tot un calcul al probabilităţilor arată cât de vertiginos tinde spre zero probabilitatea să scăpăm vreodată de acele filme în care ploaia, viforniţa, tsunamiul de gloanţe nimeresc taman cum şi unde vrea scenariul şi regia. Cu riscul de a ofusca puzderie de fani orgolioşi, amintesc că unul dintre motivele pentru care m-a enervat (şi plictisit) la culme faimosul Desperado banderian era tocmai ăsta: îl ocoleau p-ăla gloanţele, de ziceai că-i în Matrix - şi mai erau ceva ani până să-i programeze pe Neo, Morpheus & Co.
Noroc că (din nou mare probabilitate!) tot ce-i ridicol generează ironie - iar în acest sens, Shoot'em Up (tradus la noi prin nesăratul Lichidaţi-i!, când mult mai la fix ar fi nimerit ţinta un titlu gen Şo pe ei!) excelează cam la acelaşi nivel cu cele mai haioase dintre Bonduri - James Bonduri. Situat într-un echilibru foarte precar (dar bine stăpânit) între shooter-ul de acţiune non-stop şi comedia cu poante la fel de non-stop (şi riscante accente spre zona absurd-parodică), tot filmul, de un dinamism remarcabil şi un umor savuros, ar putea fi echivalat cu un videoclip de o sută douăzeci şi două de minute - un videoclip lucrat la marele fix.
Ar fi păcat să schiţez chiar şi în linii mari vreo referire la povestire, mai mult decât a vă spune, pentru fixarea în context, că notoria polaritate dramaturgică se constituie la modul: "Dacă un super-pistolar se trezeşte hodoronc-tronc în braţe c-un bebeluş? Dar dacă pe acel bebeluş unii vor să-l lichideze cu orice preţ?" De ce să-l lichideze? Veţi afla spre final - şi nu e un motiv lipsit de ingeniozitate, deşi-i la fel de trăsnit ca tot filmul. Practic, toate motivaţiile de bază ale acţiunii, deşi logice în sine, sunt perfect improbabile şi incredibile, suficient de alambicate ca să-ţi dea senzaţia paranoidă că-ţi scapă mereu dintre degete, fără a fi totuşi frustrant de încâlcite. Evident, ele nu reprezintă decât un pretext pentru ca Michael Davis (scenariul şi regia) să-şi poată articula eficient şi dinamic jucăuşele aventuri ale eroului fugărit cu plodu-n braţe.
Ca întotdeauna când un asemenea pariu reuşeşte, spectatorul atinge acea stare de delicioasă savurare a inacceptabilului - un fermecător "aiurea-n tramvai!", printre pufnete de râs. Cum altfel să accepţi năzbâtii ca aia cu pruncul pe învârtitoarea din parc, delirantul amor deranjat de atacatori, în care eroul începe să se rostogolească prin cameră, să se ridice, să sară, să se ferească, trăgând în toate părţile şi nimerindu-i pe toţi, cu partenera încă înfiptă-n el şi gemând de voluptate crescândă spre orgasm (asta da, "a trage din toate poziţiile" - nu teroriştii lui Tătuka Ilici!), sau fusillada desfăşurată în cădere liberă din avion, din care nu lipseşte nici o întâlnire cu elicea unui elicopter, şi-n final avem un poetic plan-ansamblu al maidanului presărat cu bandiţi morţi. Şi pentru că rapelul la celebrele jocuri de computer tip shooter e explicit, merită o menţiune şi secvenţa coborârii pe funie prin casa scărilor, cu piruetă împuşcătoare de jur-împrejur spre toţi mişeii ce urcau în şir pe trepte să-i facă de petrecanie (dacă ţin bine minte, prin Quake 2 aveam aşa ceva... sau poate-n Half Life...?).
De remarcat dificila (şi reuşita) integrare în ansamblu a umorului negru şi a naturalismului. Totul curge atât de firesc, fluxul narativ e aşa de captivant, iar convenţia atât de seducătoare, încât te pomeneşti râzând la vederea unei frumoase mame care la cinci minute după ce-a născut, exact în timp ce alăptează, se-alege cu-o gaură de glonţ între felinare, sau a unei femei cumsecade compostată la fel de prompt în timp ce se grăbeşte să ia de pe vârtelniţă bebeluşul abandonat, ca să nu mai vorbim de numeroasele mâini tăiate folosite de personaje atât ingenios, cât şi hazos - şi-n plus, filmate cât se poate de explicit.
O menţiune specială şi pentru comicul de limbaj, axat în special pe calambururi argotic-dur-obscene, unele de-a dreptul intraductibile - şi pe care duduia Cîrcea, această Ana Ipătescu a subtitrajelor, pur şi simplu le transcrie conştiincios şi fără dureri de cap (exemplu: "Care-i diferenţa dintre un arici şi-o limuzină? Ariciul are ţepii pe din afară" - unde "pricks" = 1. ţepi; 2. ţoape, snobi, parveniţi; da' mă rog, mulţi ştie puţini cunoaşte...) Antologică, în acest sens, e secvenţa schimbului de focuri lângă reclama cu litere de neon care se sparg pe rând (truc văzut de-atâtea ori în filme, dar care aici depăşeşte până şi exemplul meu favorit, acel "Hello, there!" devenit "Hell here!" din camera Catwomaniţei, în Batman Returns - ca să nu mai vorbim de clasicul "SOMNOLOS -> "S.O.S." al lui Fernandel, din L'ennemi public no 1).
Deşi Clive Owen, acest Mel Gibson the next generation, dă bine în rolul principal, caimacul îl ia Paul Giamatti - care şi-n The Illusionist îl halise scurt pe Edward Norton, sireacul (că Jessica Biel e halită din naştere). Hertz, antagonistul domnului Smith, e un negativ complex şi pervers, cu un anume farmec macabru în deplin acord cu concepţia de ansamblu a filmului - compunând bogat şi nuanţat portretul păcăliciului cu-o armă mare-n mână (cum îl şi defineşte o anumită replică, la un moment dat). Nici Monica Bellucci nu face rău de face, deşi ca să fim drepţi, prestaţia ei actoricească e surclasată de prestaţia profesională a personajului - prostituata cu lactaţie permanentă, astfel având mare căutare printre clienţii cu fetişul alăptatului şi al scutecelor (trouvaille care funcţionează dramaturgic, slavă Domnului, nu e doar o excentricitate a realizatorilor - că nici nou-născuţii nu trăiesc cu aer). M-am mai bucurat să-l revăd, în rolul principalului arch villain (arhiticălos) pe Stephen McHattie, care mă cucerise acum treizeci de ani în rolul autostopistului "urmărit fără vină" din Moving Violation, în tandem cu Kay Lenz.
Aşa că, dacă vi se face de-un videoclip lung şi spumos (spumă sângerie, ce-i drept, dar vă puteţi imagina că e preparată din fragi şi lapte de mamă), Shoot'em Up e o opţiune valabilă; nu-i serios, da' merită - sau, cum spuneam mai sus: un tonic şi energizant "aiurea-n tramvai!"
25 octombrie, 2007, h. 20:30-21:40
Bucureşti, România