Ana (Anca Florea) este o artistă cu un stil muzical puţin accesibil (cântă la burghiu, forjă, strung şi alte asemenea) şi cu o viaţă idem. Consumată de o fobie/alergie stranie, care-o doboară cînd nici nu te aştepţi, dînsa locuieşte singură într-o casă ce pune minimalismul la respect şi singurele două fiinţe cu care comunică sunt o amică englezoaică ce o sfătuieşte aplicat să mai iasă uneori şi un străin ce o terorizează/protejează/persecută/iubeşte. De fapt, cu el nu prea comunică, pentru că personajul cu pricina absentează din cadru tot filmul, lăsînd-o pe Ana să se perpelească şi să caute răspunsuri de una singură.
Nu de alta, dar Gheorghe Preda a lăsat de izbelişte povestea, nu prea există plot (ce-am povestit mai sus e tot filmul) suspense-ul e artificial creat şi şchioapătă iar explicaţiile, şi-aşa puţine la număr, sînt scoase din pălărie, nu se ţin şi nu prea mai interesează pe nimeni după 90 de minute de mister dus la paroxism şi căzut în derizoriu. Pe de altă parte, pasionat de artă, regizorul (care semnează şi scenografia) a creat o lume de un artificial absolut care, cel mai adesea în filmele româneşti, e involuntar. Ştiţi interioarele alea ca de expoziţie cărora, teoretic, personajele le spun "acasă"? În Îngerul necesar măcar totul e voit şi asumat. Dar insuficient. Şi, ca un soi de remembering răsturnat cu parfum de Twin Peaks (ca să bifăm trimiterea obligatorie la Lynch), celebra zicală "nimic nu e ceea ce pare a fi" (minus bufniţele), devine un soi de "totul este exact ceea ce pare a fi". Cam puţin.