Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Imposibila iubire

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lecţia de alchimie a iubirii cu acid sulfuric - Imposibila iubire


Marian Rădulescu

noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Una din temele filmului Imposibila iubire (scris şi regizat de Constantin Vaeni după romanul Intrusul de Marin Preda, distins cu Premiul pentru regie la Festivaul filmului de la Avellino din Italia, 1984) este întâlnirea cu "ceasul cel mare", cu clipa ce ne schimbă şi pecetluieşte destinul. La sfârşitul anilor '50, în plină "eră a ticăloşilor", într-o vreme când "nulităţile cresc", iar capetele luminate ale ţării (un Constantin Noica, un Nicolae Steinhardt şi atâţia alţii) schimbau puşcăriile, un tânăr ucenic-vopsitor de turle de biserici, Călin Surupăceanu (Şerban Ionescu) îl întâlneşte (datorită unui accident produs de teribilismul său, pe când încerca să seducă o fată) pe inginerul-constructor Dan (Amza Pellea), un om dintr-o bucată. Acesta are nevoie de tineri entuziaşti pe noul şantier din "creierii munţilor" unde lucrează. Astfel, Călin porneşte în necunoscut şi, împreună cu inginerul care-i va deveni treptat mentor (şi...intrus - dar cu bună credinţă - în propria-i viaţă, fiindcă va face din el "instalator de înaltă tensiune, linior, zburător"), bate primul ţăruş la temelia unui oraş nou - un oraş simbolic, fără nume, o posibilă sinecdocă (figură de stil ce substituie partea întregului) a noilor aşezări urbane ridicate cu "elan muncitoresc" pentru noua orânduire social-politică, abuziv impusă în urma ocupaţiei sovietice din 1944.

Fidel romanului inspirator, filmul lui Vaeni surprinde - cum bine observa Monica Lovinescu în Unde scurte, vol. I - un fel de repetiţie inversată a legendei Meşterului Manole. Dacă din sacrificarea Anei şi din sinuciderea Meşterului se înalţă şi se întemeiază "pentru pomenire" o biserică înaltă şi curată ("spre a-i face pe urmaşi înalţi şi cinstiţi, străjuindu-le rugăciunea"), în oraşul din film (şi roman), deşi clădit prin sacrificii - inginerul Dan va intra la închisoare "pentru nimic", dar în vremurile acelea "pentru nimic se dau cinci ani"; Călin va salva, altruist, un necunoscut de la moarte chiar cu riscul vieţii - jertfa dă roade inverse, iar strâmbătatea lor va continua să fie răsfrântă de cei veniţi să locuiască în el. Astfel, mica aglomeraţie urbană devine un bâlci al derizoriului, unde hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) sunt înlocuite cu aparenţele devotamentului; diploma cu carnetul e partid; relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii - "singura floare - scria Monica Lovinescu - dintr-un oraş fără flori, fără arbori, fără străzi".

Pornit - asemenea tuturor cetăţilor "noii orânduiri" - dintr-o acerbă sete de egalitate, oraşul Imposibilei iubiri dezvoltă în acelaşi timp o nestăpânită sete de ascensiune socială. Parvenitul prin excelenţă este Achim (Petre Nicolae), ajuns dintr-un ţăran desculţ activist de partid, lichea până-n vârful unghiilor, turnător fără scrupule şi, ca orice neghiob, fudul. O evoluţie spectaculoasă, în trepte mari, cunoaşte şi Maria (Tora Vasilescu, distinsă şi ea cu un Premiu de interpretare la Avelino pentru acest rol). Ţărancă, aproape o sălbăticiune, vândută chiar, ca un animal, pe băutură, iar apoi - datorită lui Călin, Pygmalion-ul ei fără voie - muncitoare pe un şantier, apoi laborantă, Maria îşi construieşte un ideal din Călin. Gata să piardă tot, salvează ceea ce ştie (şi a aflat aceasta plătind un preţ greu) că este cel mai important pentru ea: demnitatea.

Imaginea filmului - amestec insolit (în cinematografia românească de până atunci, deşi alţi regizori - Alexa Visarion, în Năpasta, Mircea Veroiu, în Sfârşitul nopţii, experimentau, în aceeaşi perioadă, combinaţiile lor) de color şi alb-negru surprinde, în tonuri neorealist-poetice, realităţi needulcorate (dar nici îngroşate de apăsate tuşe grotesc-sordide, specifice multor producţii româneşti de după 1989) ale "obsedantului deceniu". "Colorul" - explica directorul de imagine, Anghel Deca - "subliniază în intenţia noastră momentele de maximă intensitate, jaloane în biografia personajului." De o mare sensibilitate este şi muzica (de factură simfonică, prelucrând teme populare) Corneliei Tăutu.

Nu atât despre o iubire (love story) imposibilă vorbeşte povestea lui Marin Preda şi Constantin Vaeni, cât despre puţinătatea (imposibilitatea) iubirii într-o societate în care oraşele nu se clădesc pentru oameni, ci pentru oraşe - un fel de oraşe în sine, ce n-au nevoie de privirile celor care se plimbă şi ar vrea să intre într-o grădină, să trăiască pur şi simplu. Şi totuşi, chiar şi acolo, se mai întâlnesc oaze de prietenie, de iubire, de înţelepciune. Călin, inginerul Dan, doamna Sorana (Irina Petrescu), Nuţi (Valeria Sitaru), amicul Costică (Valentin Teodosiu) sunt personaje ce ştiu că nimic nu se poate clădi pe ură. Ele trăiesc oarecum atemporal, necontaminate de "duhul vremurilor noi" (ce învaţă alchimia iubirii cu acid sulfuric), gata s-o ia mereu de la capăt, convinse că efortul de înălţare din Neanderthal şi până la om nu se întinde numai în timp, ci se concentrează în fiecare clipă a vieţii unui om de omenie.



 Toate articolele despre Imposibila iubire


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer