Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a şaptea - FNT 2007


Florian-Rareş Tileagă

noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A trecut o săptămână de la începerea FNT-ului; greu de crezut, fiindcă a trecut aşa iute. Dar şi mai mult contează că au trecut deja nouă ani de la naşterea Fundaţiei Teatrul ACT, "micul mare" teatru de pe Calea Victoriei. Iar pentru a sărbători asta, lumea s-a adunat (unde altundeva?) în Teatrul ACT, ciocnind un pahar şi vorbind mult, deschis, fără fast, intim despre ce a însemnat teatrul ăsta pentru ei, pentru spectatorii lor şi pentru sistem.

Cum spuneam, Teatrul ACT. Cine a călcat pe acolo, din 1998 încoace, ştie că biletul costă ceva mai mult ca de obicei. Şi asta pentru că acolo eşti obişnuit să vezi un teatru neobişnuit de valoros pentru mărimea lui... fizică, un teatru mai coerent şi mai folositor ca de obicei. Au spus-o toţi cei adunaţi la întâlnire, anume personalităţi care au făcut ACT-ul şi care l-au menţinut în top, ca Marcel Iureş, Doina Levintza, Mihai Măniuţiu, Anca Măniuţiu, George Banu, Marina Constantinescu, Roxana Crişan, Alexandru Dabija, Vlad Massaci ş.a. Parcă înţeleşi între ei, au spus cu toţii cam aceleaşi lucruri despre ACT, în felul ăsta dovedind cât sunt ele de valabile. S-a vorbit de istoria aventuroasă, aspră dar pozitivă a înfiinţării lui, de sprijinul criticilor Banu şi Nicolae Manolescu, de lipsa de sprijin a celor datori să-l acorde, s-a vorbit de opoziţia şi independenţa fundaţiei faţă de sistem, "ceea ce presupune o mai mare încordare" (M. Iureş), apoi de workshop-ul susţinut de Grotowski în 1999, văzut ca cel mai solid impuls de teorie care a motivat echipa. Aşa că, după atâţia ani de hopuri, frâne şi (mai ales) succese de care încă se scrie, chiar şi după opt-nouă ani, ACT-ul a rămas ceea ce o recunosc toţi profesioniştii scenei româneşti. Adică nu-i doar un subsol (M. Iureş zicea că "ACT-ul e, totuşi, o formă de minerit"), ci şi un teatru ferm, cu chef contagios de lucru, râvnit de vedete, un model de lucru bazat pe proiecte, cu o echipă care ştie că publicul vrea să meargă acolo ca la o apă bună. La mulţi ani şi Doamne ajută pentru aniversarea de zece ani, în 2008!

Seara, spectacolul În rolul victimei (de Vladimir şi Oleg Presniakov, regia Felix Alexa), produs şi jucat la Teatrul Metropolis, a fost un moment de amestec între dramă, tratată absurd, şi comedie, tratată grotesc. Textul conţine o doză bună de demonstrativism, pliat pe o poveste nu foarte consistentă, care urmăreşte viaţa seacă, fără gust, a unui tânăr neînţeles de părinţi, folosit de poliţie şi ocolit de şansele unei vieţi active. În sfârşit, viaţa unui tânăr care e nevoit să îmbrace tot felul de situaţii în care devine victimă. Bun, frumos... Dar spectacolul a ratat calitatea oricum inegală a textului (salturi forţate de la o tonalitate la alta, clişee de dialog demult epuizate în dramaturgia actuală, final artificios), folosind toate acele ipostaze ale personajului într-un ritm pierdut de multe ori în căutări imprecise de efecte comice. Cu toate că s-a râs (actorie ireproşabilă!), la scenele de alunecare în absurd ale părinţilor (Dan Aştilean şi Dana Dogaru) şi de isterie coşmarescă ale Căpitanului (Răzvan Vasilescu), totuşi multe secvenţe parcă "n-au dus" nicăieri concret, încâlcindu-se în comic de suprafaţă. Şi încă ceva: ţineţi-vă domnilor de cuvânt, când ziceţi că spectacolul începe la 18.00! E de nepermis! Sau măcar spuneţi-ne să venim cu douăzeci de minute mai târziu şi să nu mai sperăm că prindem următorul spectacol!

Mă rog. Ce am văzut apoi, la Sala "Toma Caragiu" a Teatrului "L.S. Bulandra", a depăşit orice aşteptare. Producţie a companiei "Schaubuhne am Lehniner Platz" (Germania, r. Thomas Ostermeier), Concert la cerere a venit cu o mică poveste despre singurătate, disperare şi moarte (piesa face parte din volumul 3 piese cu femei, publicat de Editura LiterNet). Un apartament, o femeie singură, un radio mărunt şi o curăţenie perfectă. Şi Doamne fereşte să nu fie ceva la locul lui, că se strică viaţa. Aşa pare că gândeşte femeia care-şi amăgeşte viaţa cu ritualuri banale (cina, spălatul pe mâini, jocul "Solitaire" pe computer), care devin evenimente zilnice şi care îi sterilizează viaţa până în pânzele albe. Până când îşi taie venele. Spectacolul a transmis fără ocolişuri această alienare, făcând din decorul comun de apartament o lume inflamată de obiecte, o atmosferă clinică în care-ţi explodează creierii. Nu ştiu dacă am mai văzut, după Deaf Man's Glance (Bob Wilson), un spectacol care să cultive atât de mult liniştea, care se încinge până când devine larmă interioară de nesuportat.

Spectacolul ăsta e important, la noi, şi fiindcă precizia semnificaţiilor lui, deci structura lui eficientă, a contrazis nişte grave prejudecăţi ale regiei româneşti de teatru: dacă nu complici spectacolul, dacă nu faci exerciţii de stilistică, demonstrându-ţi autoritatea culturală şi punându-ţi spectatorul în dificultate de înţelegere, n-ai făcut teatru; dacă totuşi aduci decor naturalist pe scenă, apoi e musai să-i găseşti un contrapunct în actorie neverosimilă, abstractă, că altfel nu mai e teatru; dacă ai şi decor naturalist, şi actorie curată, fără accentuări teatralizante, fără esenţializări care deformează realitatea, dacă ai, aşadar, felie de viaţă, ea nu poate fi teatru; e sau film hollywoodian, sau teatru mult prea accesibil, naiv, prost făcut, deci comercial. Fals, fals, fals! Concert la cerere a adus un canon estetic care e, practic, interzis la noi, fiind la fel de mult o lecţie de receptare, cum e una de regie. Dovada? Spectacolul a fost foarte, dar foarte, bine primit de public. Din păcate, însă, numeri pe degete regizorii de la noi care pot mulţumi un asemenea public (numeros) şi care sunt în stare să facă spectacole limpezi, cu poveste profundă. Ei sunt cinci la număr. Şi o să-i pomenesc pe doi din ei: Alexandru Dabija şi Vlad Massaci. Numiţi-i voi pe ceilalţi trei.


PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la rpenescu@liternet.ro pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!


Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Departe de Africa - Camera Isabellei, Ionuţ Sociu
 Dans cu copite de capră la Festivalul Naţional de Teatru 2007, Gina Şerbănescu
 Ambiţii naţionale - Festivalul Naţional de Teatru 2007, Alice Georgescu
 Simple impresii - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007, Alice Georgescu
 Teatrul românesc, între sondajul CURS şi FNT 2007, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer