Despre lucrurile mici care contează - Independenţa

Voi scrie aici despre un singur film dintre cele văzute la a noua ediţie a Astra Film Fest (22-28 octombrie 2007) şi care se numără printre cele care mi-au plăcut foarte mult. N-a fost singurul. Se numeşte Independenţa şi a fost realizat anul trecut, în cadrul atelierului Aristoteles de la Sibiu.

Prima oară l-am văzut la televiziunea naţională, eram la Bucureşti şi mi s-a părut foarte tare. Este o poveste despre un băiat din Sibiu, Răzvan, care are vreo 11 ani şi care locuieşte cu tatăl şi sora lui într-un cămin al întreprinderii Independenţa, în vreme ce mama lui s-a dus să muncească în Italia. Au fost momente cînd m-am emoţionat şi altele cînd am rîs.

Documentarul regizat de Rastko Petrovic mi s-a părut foarte cuminte, în sensul de liniştit, potolit, respectuos atît cu subiectul, cît şi cu personajele şi cu atmosfera Sibiului. Mi-a plăcut de băiat şi mi-a plăcut felul în care filmul îl observă în momentul trecerii de la copilărie spre adolescenţă. Răzvan e rupt de fusta mamei, plecată să muncească pentru familie, iar sora lui nu poate decît in extremis să umple acest gol, pregătindu-i mîncarea ("nu-mi place", zice Răzvan cu juma' de gură, dar se corectează - "îi bună", cînd sora îl pune să repete) şi ducîndu-l la dentist cînd un dinte de lapte îl supără.

Dar sora lui nu îşi permite să-l ia în braţe şi să-l corcolească decît atunci cînd copilul începe să plîngă din cauza dintelui. Pentru că sora lui mai degrabă îl ia la mişto decît să-l alinte. Glumeşte cu el că l-a lăsat iubita, Oana, care şi ea a plecat sau stă să plece în Italia. Răzvan e trist din cauza Oanei, care pare să urmeze drumul mamei. Şi cînd, pînă la urmă, merge acasă la Oana ca să ceară numărul ei de mobil, o găseşte pe copilă acasă, dar ea nu vrea să-i dea numărul. "Eşti nesimţită!", îi spune acru. "Tu eşti nesimţit", zice ea. "Marş!", spune el ca un dur şi pleacă. La finalul filmului, Răzvan merge să o sune de la un telefon cu cartelă pe mama lui. Merge prin ploaie, ia autobuzul, cu aparatul de filmat urmîndu-l săltat ca în Elephant. Am impresia că momentul telefonării a fost regizat, pentru că mama lui îl tot întreabă: "Mami, da' de unde suni? De unde ai cartelă, mami?". Nu e deranjant, pentru că din întrebările mamei şi din răspunsurile monosilabice ale băiatului înţelegi relaţia mamă-pui, simţi că puiului îi e dor şi că îi e greu, că şi mamei îi e greu şi aşa mai departe.


E şi un film despre Sibiu

Deci cam lucrurile astea mi-au plăcut cînd am văzut filmul prima oară. Plus faptul că nu-ţi vîră o realitate socială în ochi, deşi te prinzi (dacă eşti străin) că sînt mulţi copii asemeni lui Răzvan şi multe familii în care părinţii sînt plecaţi la muncă. Am fost cu atît mai curioasă să-l văd a doua oară, deoarece vroiam să ştiu dacă mi-a plăcut pentru că mi-era dor de Sibiu. A funcţionat din nou. În Independenţa sînt lucrurile mici care contează. N-am idee cît material brut a existat şi cît din film a fost regizat, dar ce a rămas pe ecran sînt momente revelatorii legate printr-un aer paşnic, vag dezolant (mi-ar fi plăcut chiar mai puţine relicve ale comunismului de altădată), un aer care e mai degrabă al trecerii eroului de la o vîrstă la alta. Prin extensie, Independenţa e şi un film despre Sibiu, pentru că n-am văzut multe locuri în care timpul să treacă atît de încet.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.