Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2007

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a noua - FNT 2007


Florian-Rareş Tileagă

noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Anul ăsta a fost o singură premieră găzduită în festival. Iar a găzdui o premieră, fiind vorba de un teatru de provincie, poate fi o cale de a puşca trei iepuri dintr-un foc. Adică, venind la festival, premiera are parte şi de promovare, şi de criticii pe care nu trebuie să-i mai invite acasă, plus că, fireşte, se întăreşte spiritul de sărbătoare al festivalului.

Nu ştiu cât din toate astea au fost bifate de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, cu premiera de la Odeon a spectacolului OO!, regizat de Alexandru Dabija. Dar e clar că a fost unul din spectacolele programatice ale lui Dabija, în ceea ce priveşte declarata sa orientare, din ultimii ani, de a "spune poveşti prin teatru". Şi asta pentru că OO! a fost o adaptare colectivă, a trupei de la Piatra, după Punguţa cu doi bani de Ion Creangă. Dar nu-ţi închipui un spectacol cu păpuşi, pentru copii, cu butaforie (cocoş, găină, trăsură, fântână, ca-n cărţile de colorat). Nici vorbă. Povestea a fost scoasă din cadrul ei feeric şi strânsă într-un cerc de interpretare absurdă cu uz de alegorie, care aduce totul la zi, în 2007. Folosind laolaltă grai moldovenesc, cu iz arhaic, deşi plin de expresii actuale, apoi decor esenţializat la nivelul unor obiecte-simbol, tot arhaico-regionale, ca unelte de lemn, grămăjoare de ouă, trăsură săsească, dar şi obiecte de azi, ca celular şi bani, spectacolul a împletit civilizaţia românească veche cu cea nouă. Aşa că, fără să arate o ciocnire între lumea anistorică povestită de Creangă, şi cea gălăgioasă de azi povestită de Dabija, OO! a fost cât se poate de mult un spectacol românesc, ilustrând condiţia de român şi parodiind clişee naţionale, cu care toţi ne-am întâlnit. Cum? Prin ticurile comportamentale ale personajelor, prin umorul lor vulgar, de tradiţie, prin felul împământenit de a bate din gură, de a ocoli efortul, de a fura, de a aştepta inspiraţia, miracolul salvator, de a râde şi de a se râde de lume. Aşadar OO!, de la "ouă", spus moldoveneşte, ca şi de la năucirea în faţa proporţiilor acestei tipologii.

Oricât de grea ar fi miza asta, Dabija tot nu s-a abţinut, regizând un spectacol atât de caricatural şi de vesel, încât pentru mulţi a părut un fel de aiureală de doi lei. Dar actorii de la Piatra (mai ales Cezar Antal, Tudor Tăbăcaru, Ionuţ Cucoară, Daniel Beşleagă) au închegat fără slăbiri de ritm povestea, contrazicând bănuiala de superficialitate. Şi ar fi rămas un model de poveste spusă reuşit, în 2007, dacă nu erau unele scene de actorie forţată (Dragoş Ionescu), uneori chiar de prosteală gratuită, ca şi scenele de umor naiv. La fel a enervat şi finalul, pe care mai nimeni nu l-a priceput. Chiar nu era suficient tâlcul poveştii de până atunci, chiar era nevoie de un exerciţiu ostentativ de regie (viciu care nu-i deloc obişnuit la Dabija), care să strice pe ultima sută de metri un spectacol atât de citeţ, de legat? Din cauza asta s-a aplaudat confuz. Bilă neagră şi pentru caietul-program, plin de texte în care am fost uimit să găsesc ambiţii filosofice care nu numai că n-au fost de găsit în spectacol, dar au făcut ca acel caiet-program să fie mai complicat decât spectacolul. Mare păcat.

Seara a fost Creatorul de teatru, de austriacul Thomas Bernhard, produs şi jucat de Teatrul ACT. Tot în regia lui Dabija, care, ca şi Măniuţiu, a înghiţit o bună bucată din festival. Bravo lui, oricum spectacolele lui Dabija sunt foarte diferite stilistic (Capra sau Cine e Sylvia?, OO!, Block Bach, Nasul), încât ai senzaţia că-i vorba de mai mulţi regizori... Mă rog. Avem acum de-a face cu un spectacol special în primul rând prin longevitatea lui (premiera în iulie 2001!), despre care s-a scris enorm. Slavă Domnului, nu e un spectacol ex-genial, îmbătrânit ca reprezentaţie, fiindcă partiturile actoriceşti (inegale, ce-i drept, întreg textul fiind centrat, aproape monodramatic, pe personajul lui Marcel Iureş) sunt bine înfipte într-un suport textual superb, de o inteligenţă şi precizie a semnificaţiei copleşitoare.

În al doilea rând, spectacolul e atât de mult "altceva", prin (iată, din nou) "povestea" închegată de cele cinci personaje (o familie de actori şi hangiul oraşului, unde urmează ei să joace un spectacol). De fapt, povestea îi aparţine în întregime personajului central: tatăl, adică actorul Bruscon, care e prototipul absolut al actorului orgolios dar părăsit de glorie, al tatălui tiranic, al soţului misogin, al burghezului capricios, al mizantropului fără jenă. Toate astea îl împing într-un delir tiranic, de neoprit, de a demonstra tuturor contrariul. De aici, ploaia de insulte pe care el (ca emblemă a unei burghezii mai totalitare ca nazismul) le varsă asupra celorlalţi, cărora "li se rupe" de pălăvrăgeala lui elitistă. Pornind de la motivul teatrului, piesa face de fapt rechizitoriul culturii mediocre cu pretenţii înalte (rechizitoriu de care România mai are încă atâta nevoie). Iar personajul Bruscon, care vorbeşte într-una, care nu lasă nici un gând nerostit, încarnează generaţia-frână a monştrilor sacri inactivi, al căror discurs despre sine sterilizează cultura.

Toate astea au fost strânse la un loc în spectacolul de la ACT, cu maximum de folosire a umorului din text, aşa încât, ca şi în cazul celuilalt regal teatral - Capra sau Cine e Sylvia? -, nu a rămas nici o şansă de comedie exploatată. Cu un rol ofertant dar dificil până dincolo, Iureş a strâns în el toată vlaga spectacolului, declanşând sau tăind din elan toate reacţiile publicului.

Se spune că e un spectacol strict de virtuozitate artistică, deşi n-ar fi fost rău nici aşa. Nici pomeneală, el a fost şi rămâne unul din puţinele spectacole care au putut să transmită ceea ce-şi propuseseră să transmită, în limitele genului lor estetic. Aşa că nu ţi-l refuza, o să te inspire prin calitatea execuţiei şi a sensurilor transmise precis, fiind genul de spectacol din care îţi vei aminti replici la greu. Pe cuvânt.

PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la rpenescu@liternet.ro pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!


Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Departe de Africa - Camera Isabellei, Ionuţ Sociu
 Dans cu copite de capră la Festivalul Naţional de Teatru 2007, Gina Şerbănescu
 Ambiţii naţionale - Festivalul Naţional de Teatru 2007, Alice Georgescu
 Simple impresii - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007, Alice Georgescu
 Teatrul românesc, între sondajul CURS şi FNT 2007, Oltiţa Cîntec
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer