Teatru Imagine 2003, Târgu-Mureş

Între 30 octombrie şi 05 noiembrie Târgu-Mureşul a găzduit ediţia a IX-a a Festivalului de Teatru Imagine. Un festival a cărui denumire completă sună cam aşa: Festivalul Internaţional de Teatru Imagine. Tema pentru acest an: Mari spectacole. Decizia realizatorilor: acordarea în final a unui singur premiu, acela pentru cel mai bun spectacol, după ce anul trecut a plouat cu premii de toate felurile şi la toate categoriile posibile.


Titlul şi tema

Festivalul de anul acesta a avut o ofertă extrem de redusă de spectacole, cam de trei ori mai puţine decât anul trecut. Diferenţe faţă de ediţia precedentă: au fost prezente toate Teatrele Naţionale din ţară, cu excepţia Teatrului Naţional din Timişoara, plus Teatrul din Odorheiul Secuiesc, Compaigne Influence din Paris şi Teatrul Eugen Ionescu din Chişinău. Aceasta fiind participarea, observăm că festivalul nu prea îşi merită titulatura de "internaţional". Oare de ce o fi considerat aşa? Pentru participarea care a trecut aproape neobservată a companiei din Franţa (în al cărei spectacol a jucat şi actriţa Anca Florea, de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş) şi pentru aceea a Teatrului din Chişinău? În treacăt fie spus, ediţia de anul acesta aduce aminte mai degrabă de (defunctul?) Festival al Teatrelor Naţionale de la Cluj, unde, tot în treacăt fie spus, teatrul din Chişinău era considerat ca participant firesc. Apoi, tema: Mari spectacole. Ce poate să însemne "mari spectacole"? Spectacole grandioase? Lungi? Supradimensionate? Extraordinar de bine lucrate? Nu vom şti niciodată.

Participanţii

Prima seară a fost deschisă de "Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită" de Bertolt Brecht, în regia lui Kincses Elemer şi scenografia lui Romulus Fenes, de la Teatrul Naţional din Craiova. Un spectacol care a oferit extrem de puţin la capitolul imagine, dar a reuşit ca, pe parcursul a trei ore să fie ininteligibil, plictisitor, exagerat, dezlânat. Actorii (şi spectatorii) au fost supuşi unui maraton dezagreabil, din partea unui teatru care impresionează de obicei prin producţiile sale reuşite. Alegerea din prima seară, extrem de nepotrivită, a lăsat impresia că s-a început cu stângul.

Vineri seara a evoluat Teatrul Naţional din Bucureşti, cu "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, în regia lui Grigore Gonţa şi scenografia Floricăi Mălureanu. Legat de participarea acestui teatru, a avut loc o scenă de prost gust: în prima seară, în deschidere, Cristian Ioan (Directorul General al Naţionalului din Târgu Mureş şi directorul festivalului) a anunţat că Dinu Săraru a transmis că spectacolul de la Bucureşti nu va participa la concurs (după ce a figurat tot timpul pe programul concursului), pentru că nu se cade ca "prima scenă a ţării" să concureze cu celelalte teatre, asta după ce Naţionalul din Bucureşti a refuzat anul trecut participarea la festival. Acest gest a venit ca o sfidare la adresa celorlalţi participanţi, un gest de altfel de neînţeles pentru spectatorii obişnuiţi, dar care probabil era de aşteptat pentru cei care cunosc situaţia Naţionalului bucureştean în acest moment. În plus, neputând ajunge la spectacol, am consultat cronicile disponibile (inclusiv cele de pe Liternet) şi am constat că 99% erau negative, aşa că, pentru a vă face o părere vă invit să citiţi şi dvs. aceste cronici, nu îndrăznesc să vă invit să vizionaţi spectacolul...

Sâmbătă şi-a prezentat spectacolele Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, de dimineaţă "Între două femei" de Marivaux, la secţia maghiară, şi "Pădurea" de Al. N. Ostrovski, seara, la secţia română, ambele în regia lui Alexandre Colpacci, ultimul cu decorurile lui Puiu Antemir şi costumele Doinei Antemir. Despre "Pădurea", ce se poate spune: un spectacol prăfuit, indecis, fără o direcţie clară, nereuşind să exprime sau să definească în mod clar vreo idee, vreo intenţie a regizorului, lăsându-te la rândul tău, ca spectator, nelămurit, punând la îndoială chiar valoarea textului în sine, pe scurt, un spectacol frumos cosmetizat (decoruri reuşite, mai puţin însă costumele), dar mediocru jucat (excepţie fac actorii Liviu Topuzu şi Anca Florea), cu personaje nedefinite (vezi personajul Ulita, interpretat de Cristina Holtzli) şi cu regie şovăitoare. Cât despre imagine teatrală în acest spectacol...

Duminică însă, am avut parte de un spectacol memorabil: "Bolnavul închipuit" de la Cluj, în regia Sandei Manu, scenografia lui Th. Ciupe şi costumele Adrianei Grand, un adevărat spectacol eveniment. De o modernitate certă, viziunea regizorală a Sandei Manu prezintă o privire aruncată peste umăr la chiar epoca lui Moliere, la teatrul vremii, la gravurile din vremea respectivă, în spectacol existând decupaje imagistice de o mare eleganţă, perfect integrate în desfăşurarea spectacolului, care se îmbină armonios şi duc la un produs final de mare rafinament. Umorul sănătos, nici o secundă vulgarizat, cum se practică mai nou, a arătat dorinţa clară a Sandei Manu de a-l face pe spectator să râdă din toată inima. Crearea efectelor comice rezultă din tehnica de joc, care face aluzie la genul de spectacol al secolelor trecute, de aici pornind modernitatea spectacolului, prin întoarcerea spre epoca respectivă, asumarea şi prezentarea ei, actorii folosindu-se de tehnicile respective în construirea personajelor. Anton Tauf, întruchiparea lui Argan, se redescoperă ca actor în acest rol, având o mare prospeţime şi un umor sălbatic. La fel, Vasilica Stamatin este o Toinette energică, jucăuşă, poznaşă, plină de vervă, Irina Wintze întruchipează o Angelique plină de nuanţe dintre cele mai subtile, conform trăirilor prin care trece pe parcursul spectacolului. De fapt, ar fi nedrept să fie enumeraţi doar unii actori, întreaga distribuţie funcţionând la cote maxime de profesionalism: Dorin Andone, Cornel Răileanu, Cristina Pardanschi, Melania Ursu, Emanuel Petran, Ovidiu Crişan, Dan Chiorean, Adriana Băilescu, Carmen Culcer. La toate acestea se adaugă muzica minunată compusă de Dorina Crişan Rusu. Concluzia este că spectacolul de la Cluj nu numai că s-a încadrat în profilul festivalului la care a participat, dar a şi fost fără îndoială, de la ani lumină distanţă faţă de celelalte spectacole, cel mai bun. Duminică seara spectatorii au avut parte de un exemplu de teatru adevărat, făcut cu mult bun gust, cu bun simţ, cu inteligenţă sclipitoare, cu tehică ireproşabilă şi cu mare fineţe: un spectacol rasat, de văzut şi de revăzut...

Luni seara a evoluat Teatrul Tomcsa Sandor din Odorheiul Secuiesc, cu "Pescăruşul" de A. P. Cehov, în regia lui Sorin Militaru, spectacol pe care, fiind în limba maghiară, nu l-am văzut, apoi, marţi, am asistat la apogeul prostului gust prin spectacolul "A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare, în regia lui Beatrice Rancea şi scenografia lui Helmut Sturmer, de la Teatrul Naţional din Iaşi. La acest spectacol s-a mers din vulgaritate în vulgaritate, a avut o construcţie schizoidă, pretenţia de aducere în contemporaneitate nejustificând kitsch-ul şi abordarea lipsită de orice simţ al măsurii a textului shakespearian. Costume nedefinite, din toate epocile posibile şi în toate stilurile (la un moment dat spectacolul s-a transformat înr-o penibilă paradă Irina Schrotter), muzică aleasă de-a valma, umor grosier, de mahala, pe scurt, un spectacol pe care doreşti să îl uiţi în monmentul în care s-a terminat, dar nu poţi din cauza furiei provocate de vizionarea lui. De prisos să mai spun că în acest talmeş-balmeş, replicile sclipitoare ale lui Shakespeare au dispărut cu desăvârşire (sau, poate s-au estompat de bună voie, supuse fiind la asemenea cazne). Am plecat de la spectacol promiţându-mi solemn că este ultimul spectacol regizat de Beatrice Rancea la care am asistat (acesta fiind şi primul, de altfel). În aceeaşi seară a avut loc şi spectacolul "În pielea Elizei M...", al Companiei Influence din Paris, de Louise Doutreligne, spectacol pe care nu am reuşit să îl văd.

Festivalul s-a încheiat cu "Lupii şi oile" de Al. N. Ostrovski, de la Teatrul "Eugen Ionescu" din Chişinău, în regia lui Petru Vutcărău. Ce am remarcat la acest spectacol: un travesti nereuşit al interpretului principal, decoruri sărăcăcioase şi urâte, interpretare supraisterizată (în trei ore s-a ţipat cât nu s-a ţipat într-o săptămână întreagă de festival), lungime mult prea mare a spectacolului, dublată de o plictiseală feroce, care a început să se insereze la începutul celui de al doilea act, nepermis de lung şi dezlânat. Un final mic, pentru un festival mic.

Premierea

Premierea a fost cel puţin dubioasă. Juriul internaţional a decis, parcă în ciuda regulamentului, să acorde două premii de regie (!), în loc de premiul pentru cel mai bun spectacol (care, zic eu, înseamnă regie, scenografie, muzică, interpretare, etc, etc): Alexandre Colpacci pentru "Între două femei" de Marivaux şi Sorin Militaru pentru "Pescăruşul", şi un premiu pentru debut, acrtiţa Anca Florea. Despre imagine teatrală nici nu s-a adus vorba, or festivalul a fost, conform titlului (şi cam atât) unul de Teatru Imagine. Premiile au fost primite cu răceală şi indiferenţă evidente de un public deja plictisit şi greu încercat în cele şapte zile de festival, un public care a plecat masiv din sală de la spectacolul Iaşiului şi cel al Chişinăului. În acest context, acordurile din Carmina Burana de la începutul şi de la finalul festivalului, au sunat cel puţin ridicol.