Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sfârşitul copilăriei şi începutul filosofiei - Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan


Marian Rădulescu

noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rusia, al Doilea Război Mondial. Ivan (Nikolai Burliaev), un băiat de 12 ani, a cărui mamă a fost ucisă, devine cercetaş, trăieşte intens viaţa de front şi moare executat de nazişti. Obiectivul (director de imagine: Vadim Iusov) surprinde nu numai ceea ce vede eroul, ci şi ceea ce gândeşte, visează şi îşi închipuie el.

În micro-studiul său dedicat vieţii şi operei lui Andrei Tarkovski, Costion Nicolescu observa că, în ciuda titlului său, Copilăria lui Ivan (Leul de Aur la Veneţia, în 1962) nu este - paradoxal - atât un film despre copilărie, cât un film despre rai şi iad. Astfel, raiul - imaginat prin cele patru vise care deschid, secţionează şi închid filmul - este ceea ce ar putea fi şi ar trebui să fie pământul în condiţii normale. "Regăsim în aceste scurte scene de vis, nota Nicolescu, toate nostalgiile lui Tarkovski: zborul, mama, fântâna, pădurea, plaja, marea, calul, merele, jocul, apa, iubirea-prietenie, alergarea, câinele" - prilejuri de aleasă puritate de gând (sugestiv redată prin sonorităţi alese şi de compozitorul Viaceslav Ovcinikov) ce "se revarsă şi asupra lumii celor maturi, împrumutând relaţiilor şi atitudinilor o candoare nostalgică" (Cristina Corciovescu). Iadul, pe de altă parte, este "realitatea, războiul, nebunia, biserica distrusă, spaima, noroiul, moartea absurdă, zgomotul obuzelor". Raiul este vis "pur, luminos", străbătut de "o lumină ce nu este cea a soarelui", ci de o alta, "veşnică şi atotcuprinzătoare", ce "vine din trecut şi aşteaptă în viitor", fiind - deocamdată - întrerupt de infernul prezent, însă şi iadul e presărat cu fărâme de rai: "îmbrăţişarea infirmierei de către un căpitan este, poate, cea mai tulburătoare îmbrăţişare din istoria cinematografului: căpitanul o ţine suspendată pe fată deasupra unei tranşee şi, pentru câteva clipe, timpul însuşi este suspendat, iar iadul este abolit; mersul fetei pe trunchiul prăbuşit de mesteacăn; muzica la gramofon în adăpostul din linia întâi; un album cu gravuri (Apocalipsa lui Dürer); focul; o baie fierbinte, un ceai şi mai fierbinte, o picătură de alcool; un zâmbet trist, un gest de tandreţe; o cutie de conservă lăsată ca din întâmplare pentru un nebun, numai aparent inutil; pădurea de mesteceni; un copil adormit purtat în braţe; disponibilitatea de a te îndrăgosti fără să aştepţi nimic de la viitor." Toate - comentează Costion Nicolescu în substanţialul său eseu Viaţa şi patimile lui Andrei Tarkovski din suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul (ediţia din 22 februarie 1993) - sunt "recuperate şi recuperatoare" şi doar din când în când "o cruce apasă greu din cadru, proiectată pe un cer şi mai greu" - crucea pe care o are de purtat lumea, într-un timp istoric în care nimeni nu-şi face planuri de viitor. Timpul, în acest lungmetraj de debut al lui Tarkovski (filmul cu structura narativă cea mai "inteligibilă", cea mai "clasică" din întreaga sa creaţie), nu mai are răbdare cu oamenii, se trăieşte momentul dur, toţi sunt gata să moară şi jertfa e condiţia normală şi obligatorie.

Artiştii sunt - se ştie - adesea orgolioşi. Nu multe sunt cazurile din breasla artiştilor în care triumfă atitudinile de fair-play şi buna credinţă în judecarea viziunii (valorii) unui confrate. Iată că unul din cei mai personali şi stimaţi regizori, Ingmar Bergman, a intuit şi chiar recunoscut (în cartea sa de memorii, Norstedts Förlag / Lanterna magică) geniul lui Andrei Tarkovski, vorbind astfel despre a sa ars poetica: "Filmul, când nu este document, este vis. De aceea Tarkovski este cel mai mare dintre toţi. El se mişcă în camera viselor cu naturaleţe. El nu explică nimic şi, în definitiv, ce-ar putea explica? El este un vizionar care a reuşit să-şi pună în scenă viziunile, folosind cel mai greu, dar totodată cel mai simplu dintre procedee. Toată viaţa am bătut la uşile camerelor în care el se mişcă cu atâta naturaleţe. Doar rareori am reuşit să mă furişez acolo."

"După ce am terminat Copilăria lui Ivan - se confesa Andrei Tarkovski în cartea sa, Sculpting in Time - am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia."

Copilăria lui Ivan - remarca scriitorul Romulus Rusan - "este sfârşitul copilăriei lui Tarkovski; este părăsirea universului de concepte lirice din Compresorul şi vioara şi intrarea în universul de relaţii filosofice care avea să culmineze în Rubliov.




 Toate articolele despre Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer