Dificultatea de a nu adormi - The Invasion

Nu am mai văzut-o pe Nicole din 2003, de la supliciul Dogville. Deşi mi-era dor de ea, tot aşteptam cîteva motive în plus pentru a o reîntîlni, motive care să nu fie legate numai de chipul ei îmbietor. Că prea şi-l purtase prin tot felul de varietăţi hollywoodiene şi-mi era teamă că prinsese paloare. Deşi au venit tot de la un studio, Warner Brothers, cel care a pus la cale The Invasion, am zis că pot fi premise bune pentru un spectacol reuşit: una era Jack Fisk, cel care a dirijat scenografia proiectului, cealaltă era Oliver Hirschbiegel, regizorul german care semnează proiectul de faţă. Cel dintîi a lucrat la Carrie lui Brian de Palma, i-a fost alături lui Terrence Malick în toate filmele sale şi a colaborat cu David Lynch la realizarea lui The Straight Story sau Mulholland Drive; prin detaliile muncii sale era o garanţie a spectaculosului vizual. Hirschbiegel era la primul proiect făcut pe pămînt american şi întotdeauna e interesant de urmărit ce fac europenii chemaţi să lucreze în Templu. Succesul avut în 2005 cu Der Untergang l-a transformat pe neamţ într-un personaj eligibil pentru proiecte-blockbuster, la Hollywood. În ceea ce priveşte realizarea lui The Invasion, însă, pe german îl recomanda un alt film de-al său, Das Experiment, o poveste despre închisoare, umilinţă şi violenţă, un fel de big-brother-military-show, care îşi trage sevele dintr-un experiment realizat în 1971 la Universitatea din Stanford. Das Experiment are un scenariu bine lucrat, tensiune, siguranţă regizorală şi interpretări de primă mînă. Exact ceea ce ar fi fost necesar peliculei aflate acum pe ecrane.

The Invasion. Nava spaţială Patriot, nimeni alta decît nava Columbia convertită nominal, explodează în timpul unui zbor şi cade spre pămînt. Un virus extraterestru care arată ca nişte muci se instalează confortabil pe rămăşiţele navei şi vine să distrugă orice urmă de sentiment şi emoţie existente în oameni. Şi probabil că Hirschbiegel şi-a dorit atît de mult să facă ceva impresionant din toată afacerea asta de terorism extraterestru... că a îmbrăţişat virusul venit din spaţiu. A lucrat după zicală: numai după ce bagi mîna în foc ştii că flacăra prăjeşte! Problema e că tocmai el nu s-a vindecat de virus. Altfel nu-mi explic procesul prin care, pînă la urmă, doar filmul rămîne lipsit de acele calităţi umane vînate de alieni. Că personajele din prim-plan şi omenirea în genere, toţi cei de pe ecran vor fi salvaţi.

Să reluăm: viruşii ăştia aleg să meargă în State. Pe unii îi convertesc la roboţeală (i.e. lipsa de reacţii emoţionale indusă de viruşii alieni), pe fostul soţ al lui Nicole, de exemplu, şi pe toţi cei care oricum erau deja angajaţi pe post de robot prin diverse firme. Dar dau şi peste caractere model, psihiatrul Carol Bennell (Nicole), de exemplu, o feministă postmodernă, după cum se autocaracterizează, femeia voluntară a anilor 2000. Rezolvarea stă în salvarea fiului ei, Oliver. El este imun la viruşi, din cauză că avusese ceva boală rară care-i crease anticorpi, din sîngele său putea fi creat vaccinul tămăduitor. Dar ca să-l salveze pe Oliver, Nicole nu trebuie să adoarmă. Fiindcă şi ea era infestată, fostul ei soţ îi oferise o porţie de vomă, forma predilectă de transmitere a virusului. Iar virusul transforma psihicul taman în dulcea vreme a somnului. O grea misiune, şi pentru ea şi pentru spectator. Nici măcar James Bond (Daniel Craig), aflat aici în acţiune sub acoperire, ca Ben Driscoll, nici măcar el nu reuşeşte să o ajute pînă la capăt pe Nicole. Şi el va fi răpus de somn pe parcurs...

Inspirată dintr-un roman scris de Jack Finney (The Body Snatchers), inspirată şi dintr-o primă ecranizare a romanului, în regia lui Don Siegel (Invasion of the Body Snatchers), apoi dintr-o reecranizare a filmului lui Siegel, de către Philip Kaufmann, povestea lui Hirschbiegel nu face decît să adune detalii despre o stare de fapt (venirea viruşilor pe pămînt), fără ca aceste detalii să ajungă vreo clipă să se lege dramatic într-o istorisire problematică pentru spectator. E ca o cuvîntare ţinută de o voce ternă, ca o rostire fără punctuaţie, fără asumarea vreunui rol. Un astfel de parcurs reuşeşte doar să adoarmă audienţa. Iar dorinţa spectatorului de a nu aţipi la proiecţie e şi mai amuzantă dacă te gîndeşti că tocmai asta-i şi principala sarcină a lui Nicole în film. Şi adevăru-i că la cît de plictisitor e filmul nici ea nu reuşeşte să rămînă trează nouăzeci de minute, pînă chiar se dă liber la somn, odată cu apariţia creditelor de final.

Am putea aprecia ceva în cazul acesta? Munca lui Fisk, să zicem? El umple spaţiul filmic aşa cum se cuvine, creează o lume cenuşie, muci cît trebuie de scîrboşi, vomă care pare vomă, iar metamorfoza psihică a oamenilor e o reuşită ecloziune de laborator... Dar degeaba dacă toate astea nu servesc unei viziuni coerente! Iar Nicole?... stă tot filmul cu buzele uşor ţuguiate, aşteptînd parcă un sărut... un sărut pe care profesional nu îl merită de la Dogville încoace!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.