Festivalul Naţional de Teatru: Runda a treia - FNT 2007

Diva sălbatică din ţarc

Dacă cineva m-ar trezi la 3 dimineaţa şi mi-ar cere să spun primele cuvinte care-mi vin în minte atunci cînd mă gîndesc la coregrafa Vera Mantero, m-aş opri la:
1. degete-arcuri
2. chip împietrit hipermachiat
3. stare "atroce", cu un r lasciv şi asurzitor, un r care ţi se depune în creier
4. coate lipite de podea şi zîmbet de puştoaică nepotolită

S-a născut în 1966 la Lisabona şi a făcut parte, timp de cinci ani, din Ballet Gulbenkian. Cînd a plecat, şi-a lăsat poantele la ieşire şi-a început să caute ce era mai profund personal în corpul ei, ce o elibera de tot ce a făcuse pînă atunci, ce o motiva să existe dansînd. "După cinci ani în care mi-am aruncat picioarele încolo şi-ncoace, am decis să fac o piesă în care picioarele să dispară", spunea Vera Mantero despre The Four Little Fairs of the Apocalypse. Spectacolele ei reflectă gîndirea unei creatoare active social, care reacţionează la tot ce se întîmplă în jurul ei, mai mult sau mai puţin explicit. Care îşi propune să performeze în relaţie directă cu diferite tipuri de reprezentări personalizate prin documentarea subiectivizată, prin consumarea ficţiunii celorlalţi, filtrată în sine. A conceput un solo nervos despre Nijinski - A Rose of Muscles -, i-a dedicat un solo dansatoarei care a magnetizat Parisul, Josephine Baker - Un lucru misterios, a spus e.e. cummings, s-a autoreprezentat, apetisantă şi tristă, în Olympia - comentariu al tabloului cu acelaşi nume al lui Manet.

Vera Mantero e o artistă care te bulversează. Te seduce şi nu te abandonează. Te dezarmează şi te umple. E un prezent atît de plin de emoţie sălbăticită şi inocentă, de vitalitate şi alienare năucitoare încît nu ştii de unde s-o apuci. Vera Mantero îţi scapă printre senzaţii blurate, printre cuvinte, printre încercări de a-i prinde şi de a-i scrie urma pe care o lasă în tine. Cum să-i analizezi teatralitatea săpată în apariţia decadentă de cabaret din - Un lucru misterios, a spus e.e. cummings şi zvăpăiala plină de umor, total dezinhibată din Poate că ar trebui să danseze întîi şi să gîndească apoi? Cele două solo-uri cu care Vera Mantero a fost prezentă la Bucureşti în cadrul Festivalului Naţional de Teatru au definit o prezenţă unitară şi scindată, consecventă cu propunerea fiecărui performance în sine şi în acelaşi timp diferită substanţial de la un performance la altul.

În Un lucru misterios, a spus e.e. cummings, teatralitatea e îmbibată în pielea-sugativă a Verei Mantero, o piele care absoarbe afectiv cuvintele şi le trăieşte cu o intensitate extremă. Ca şi cum fiecare cuvînt e o contorsionare interioară. Ca şi cum fiecare consoană tare, repetată la nesfîrşit, cere eforturi supra-umane de verbalizare. Cuvintele recitate, cu pauze implozive, sincope şi explozii sonore, corpul maroniu şi faţa intenţionat excesiv de machiată, încălţările de lemn în formă de copite, care dezechilibrează trupul, lumina care-i descoperă încet, încet carnalitatea fragilă compun un cod de teatralitate corporală stăpînit impecabil.

E uluitor să vezi cu cîtă impulsivitate primitivă şi cu cît rafinament îşi însuşeşte Vera Mantero starea de criză. Cum lucrează cu neputinţa, cu acumularea semantică de particule negativ-active: "non-vivre, non-vouloir, non-pouvoir, non-possibilité". Vera Mantero construieşte o semiotică negativă, spartă, în final, de un cuvînt eliberator: joie. Silabele sînt cîntate, interiorizate şi scuipate, lăsate să doară.

Vera Mantero e o prezenţă de o teatralitate halucinantă, vulnerabilă, sfîşiată de tristeţe, sfîrşită de blocaje paralizante, jucîndu-se cu sunete rostogolite ca şi cum ar avea nişte mingiuţe în gît.

Animalic, violent şi inocent, de un grotesc poetic care-ţi dă frisoane, performance-ul Verei Mantero te scurtcircuitează. Te loveşte în/din plin şi te întoarce pe dos. Îţi lasă un gol în stomac. Vera Mantero ştie să-ţi taie respiraţia, să "fileze" emoţia şi cinismul din intonaţia cuvintelor, să se distanţeze şi să se implice în tot ce transmite. Ai senzaţia că, la un moment dat, face exerciţii de dicţie, studii de fonetică reuşit corporalizată.

În Un lucru misterios, a spus e.e. cummings, Vera Mantero pare să fi ţîşnit dintr-un ţarc în platoul de filmare al lui Almodovar. Poate că ar trebui să danseze întîi şi să gîndească apoi duce improvizaţia într-o zonă de umor necenzurat, viu, într-o echilibristică mereu la limita împiedicării şi rapidei ridicări. Muzica taie mişcările, le întrerupe, le dă cel mai neprelucrat start.


Transfuzie de ţăcăneală

Spectacolul creat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele - textul cehului Petr Zelenka a fost concentrat de regizor - e o felie fierbinte de sminteală cotidiană. E o sticluţă în care sîngele aiurelilor, perversiunilor şi obsesiilor de apartament se scurge încet, dar sigur. Afrim creează o lume de însinguraţi, de omuleţi care au nevoie să se ţină de mînă ca să simtă că trăiesc, care aleargă după cineva, după oricine numai să nu adoarmă singuri. Manechine, seringi, animale împăiate, chiuvete colorate, accesorii care încearcă să prindă din urmă un timp trecut (Constantin Cojocaru e adolescentul de vîrsta a treia, sărac cu duhul şi şmecheros, cu agrafă care-i ţine bretonul, tricou roz şi suflet de copil mare, tînjind după puţină iubire) nu sînt altceva decît simulacre ale unor prezenţe necesare. Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele adună în camere despărţite de marcajele şi zgomotele străzii ciudaţi inocenţi care-şi împing ţăcăneala pînă la limita degustării unor plăceri împărtăşite. Exact ca Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, Povestiri... e un spectacol în care afinitatea lui Afrim pentru entorse mentale candide se cuplează cu exuberanţa şi comicul situaţiilor.

Personajele din Povestiri... sînt asemenea unor copii care se joacă cu jucării ţicnite şi în acelaşi timp atît de normale, într-o lume ca o grădiniţă cu program non-stop. Ratatul încurcăturilor haioase, jucat cu o autenticitate acroşantă de Cezar Antal, travestitul care pictează bibelouri (Dragoş Ionescu are aplombul şi melancolia unui show man care exersează plînsul scurt), donatoarea căreia i se ia singura bucurie vitală - sîngele ei nu mai corespunde noilor norme (Coca Bloos e ca o fetiţă lăsată fără păpuşa iubită) sînt consumatori de singurătate partajată.

Fiecare personaj îşi găseşte actorul care i se potriveşte mănuşă. Aşa că luaţi primul tren spre Piatra Neamţ ca să vă-ntîlniţi cu fericirea din gramele de nebunie adrenalinică ale unor oameni care staţionează pe covoraşele unor stări razna. Razna noastră cea de toate zilele.