Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Zerkalo / Oglinda

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Timpul regăsit - Zerkalo / Oglinda


Marian Rădulescu

noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Proiectul Oglinzii (al patrulea lung-metraj al lui Tarkovski, ce ocupă un rol central - atât numeric cât şi estetic - în filmografia sa) a fost intitulat - provizoriu - Mărturisirea, apoi O zi luminoasă şi este dedicat mamei sale (Maria Vişniakova) - care se joacă pe sine în film. "Filmul acesta - afirmă Tarkovski într-una din confesiunile sale din Sculpting in Time - şi-a propus să reconstituie vieţile oamenilor pe care i-am iubit şi pe care i-am cunoscut bine. Am dorit să spun povestea suferinţei pe care o trăieşte un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit. Acest om simte că nu i-a iubit îndeajuns şi această idee îl chinuie şi nu îl lasă să trăiască."

După vreo 20 de variante provizorii de montaj, Tarkovski optează pentru o secvenţă-prolog ce nu are, aparent, nimic în comun cu filmul: într-un mini-documentar ştiinţific un tânăr (un adolescent licean la o şcoală tehnologică) este vindecat de logopatie prin hipnoză şi, la capătul şedinţei de bioenergie, va rosti - aşa cum l-a instruit medicul bioenergetician - "tare şi clar, liber şi degajat, fără teamă faţă de propria-i voce": Pot vorbi! Tot ceea ce urmează - un flux de amintiri ale personajului principal, Alexei (Oleg Iankovski), gânduri colorate de imaginaţie despre casa părintească, părinţi şi actuala familie, ce intră într-un dialog plin de meandre (datorită unui îndelung repaus la pat, cauzat de boală) - pare a sugera relativitatea prezentului şi importanţa memoriei, a istoriei precum şi ecoul lor în veşnicie. Toate personajele (şi, prin extensie, întreaga societate sovietică, aflată încă sub "hipnoza" totalitară a partidului unic) par, la rândul lor, să sufere de aceeaşi problemă a dificultăţii (a imposibilităţii chiar) de a "articula" (nu atât sunetele în cuvinte, ca tânărul din prolog, ci faptele de viaţă), de a se exprima liber. Fiecare personaj se împleticeşte în felul cum se exprimă în viaţă şi tânjeşte după o "restaurare" a propriului "limbaj".

Cum se regăseşte publicul în Oglinda? O spune - cu aleasă reverenţă - unul din spectatorii filmului, într-un articol (apărut la gazeta de perete a unei Academii de Ştiinţe) reprodus de Tarkovski în Sculpting in Time: "Este un film despre Om, despre tine, despre tatăl tău, despre bunicul tău, despre omul care va trăi după tine şi care este tot "Tu". Despre Omul care trăieşte pe Pământ, este o parte a Pământului, iar Pământul este o parte a lui; despre faptul că omul, prin viaţa sa, răspunde în faţa trecutului şi a viitorului. Acest film trebuie pur şi simplu privit, aşa cum ascultăm muzica lui Bach şi versurile lui Arseni Tarkovski. Trebuie privit aşa cum privim stelele, marea, aşa cum admirăm un peisaj. Aici nu există nici o logică matematică, ea nu poate explica ce este Omul şi în ce constă sensul vieţii lui." Versurile poetului Arseni Tarkovski (tatăl regizorului) punctează din când în când fluxul de amintiri şi trăiri ale personajului, conturând ideea că "nemuritor e totul, nemuritori sunt toţi", că "toţi stăm la aceeaşi masă: Copii, neveste, străbunici şi eu".

Pentru a aprecia filmele lui Tarkovski - şi Oglinda în mod special - este nevoie, e-adevărat, de o sensibilitate aparte. Este necesară activarea conexiunilor (tainice, personale) cu amintirile cele mai dragi - din copilărie până în clipa morţii. Nu mai puţin adevărat este că - oricât ar părea de greu de acceptat - Tarkovski nu e regizor "elitist", iar filmele sale - dacă ştim cum să ne apropiem de ele - se adresează tuturor şi fiecărui spectator în parte. Şi aceasta pentru că păstrăm cu toţii, în colţurile nevăzute ale sufletelor, imagini şi chipuri dragi, regrete şi vise pe care opera tarkovskiană le reflectă în mii de nuanţe. Dar această punte se produce doar atunci când avem dispoziţia necesară pentru întâlnirea cu ea (fiindcă nu e uşor lucru să te descotoroseşti de prejudecăţi, de poncife şi de cenuşiul cotidian), spre a ne regăsi acolo negreşit. Că Oglinda - în opinia unora, cel mai dificil film al regizorului - nu este imposibil de desluşit (în ciuda multor conotaţii mai greu de descifrat) o arată şi însemnările lui Tarkovski din Sculpting in Time, bazate pe corespondenţa bogată primită după premiera filmului în Rusia - mărturii ce consemnează atât "presa negativă", cât şi epistolele pline de admiraţie şi bucurie. Iată ce-i scria o femeie-maistru la o uzină din Novosibirsk: "Timp de o săptămână am văzut filmul dumneavoastră de patru ori. Şi nu mergeam numai ca să-l văd, ci ca, măcar pentru câteva ore, să trăiesc cu adevărat...Tot ce mă chinuie, tot ce nu îmi dă linişte, tot ce mă indignează, tot ce îmi face greaţă şi ce mă sufocă, tot ce mă încălzeşte şi mă luminează, tot ce îmi dă viaţă şi tot ce mă distruge - pe toate acestea le-am văzut, ca într-o oglindă, în filmul dumneavoastră. Pentru prima oară în viaţa mea, filmul a devenit realitate - iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el." Iar o adolescentă (tot din Novosibirsk) îi scria: "Ştiţi, am impresia că sufletul meu are ceva comun cu al dumneavoastră. Este atât de minunat să ştii că, totuşi, există un om care ar putea să te înţeleagă, să te înţeleagă corect şi până la capăt!" O spectatoare din Gorki: "Vă mulţumesc pentru Oglinda! Aşa a fost şi copilăria mea...Dar cum de aţi ştiut? La fel erau vântul şi furtuna. Galea, dă afară pisica! - striga mama...În cameră era întuneric...La fel se stingea lampa de gaz, umplând tot sufletul de sentimentul Aşteptării mamei...Şi ce frumos este redat în filmul dumneavoastră sentimentul trezirii conştiinţei, al gândirii copilului!...Şi, Doamne, cât e de adevărat!...Căci, într-adevăr, nu cunoaştem adevăratul chip al mamelor noastre...Ştiţi, în sala întunecoasă, privind spre pânza ecranului luminat de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viaţă nu m-am mai simţit singură."

Încă de la "naşterea" sa, Oglinda avea să stârnească vii discuţii. Se spune că, imediat după prima sa proiecţie în avanpremieră, din 1974 (într-un cerc restrâns de cineaşti), reacţiile celor ce fuseseră invitaţi de regizor au fost dintre cele mai aprinse. Controversele s-au prelungit mult "peste program", iar femeia de serviciu, auzind cum oameni de specialitate - connoiseurs, critici, snobi - se contrazic între ei sau chiar se sfădesc din pricina sensului pe care filmul ar voi să-l transmită, ar fi afirmat ferm: "Ia mai încetaţi cu cearta, că s-a făcut târziu de când vă tot contraziceţi şi ar fi cazul să mai plecaţi pe la casele voastre să fac şi eu curăţenie! Ce e aşa de greu de priceput? Doar e vorba de un om care e pe patul de moarte - un om care se gândeşte la răul pe care l-a făcut în viaţă şi nu ştie cum să ceară iertare..." Întrebat ce crede despre comentariul femeii, Tarkovski ar fi răspuns scurt: "Nu mai am nimic de adăugat."



 Toate articolele despre Zerkalo / Oglinda


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer