Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti, Bucureşti 2007

Viitorul, astăzi - Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, octombrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un vechi - şi, s-ar părea, sănătos - principiu pedagogic recomandă ca elevului celui mai zgomotos să i se încredinţeze, măcar din când în când, păstrarea disciplinei în clasă. Şi cine putea aplica respectivul principiu mai eficient decât conducătorul unei instituţii dedicate copiilor? Aşa se face, probabil, că am ajuns în juriul celei de-a treia ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti, care s-a desfăşurat, între 6 şi 13 octombrie 2007, în Capitală, sub oblăduirea organizatorică a Teatrului "Ion Creangă" cu al cărui director, regizorul Cornel Todea, am polemizat acum câţiva ani, în paginile Ziarului de Duminică chiar pe tema teatrului pentru copii. O polemică perfect urbană, de-altminteri (se poate şi aşa!), deşi preopinenţii se situau pe poziţii ireductibile: eu eram de părere că spectacolele pentru cei mici ar trebui produse de teatrele "normale" (ceea ce ar scoate din peisaj scenele rezervate exclusiv juniorilor), pe când opozantul meu socotea, fireşte, dimpotrivă. Reprezentaţiile parcurse acum, timp de o săptămână încheiată, ne-au convins, cu siguranţă, pe amândoi de justeţea propriului punct de vedere, dar şi de dreptatea adversarului. Dilemă din care, ca şi Farfuridi, mă tem că nu vom putea ieşi. De ce? Pentru că, după cum s-a dovedit, instituţiile specializate pot produce deopotrivă spectacole excelente şi spectacole execrabile. Cu aceiaşi bani?, se pune întrebarea. Nu: spectacolele excelente au fost, de regulă, cele modeste ca anvergură financiară - şi invers. Care ar fi concluzia? Personal, mă abţin să o formulez...

Întrucât nu am participat la ediţiile trecute, nu pot face comparaţii cu aceasta de-acum. Privit în sine, festivalul 2007 a fost, indiscutabil, o reuşită: manifestările propuse (în afară de spectacole, o serie de ateliere specifice) au adunat o sumedenie de lume, sălile s-au umplut, cu excepţii rare (şi, oricum, motivabile), până la refuz, cum se spune, şi - cel mai important lucru - montările concurente au demonstrat un foarte bun nivel calitativ. Cu o precizare esenţială: e vorba aproape în exclusivitate despre montările sosite din străinătate. Recolta naţională s-a prezentat, în ansamblu, absolut lamentabil.

Că teatrul românesc cunoaşte, de vreo patru-cinci ani încoace, o depreciere marcată ştiam prea bine - ştim cu toţii, dacă e să fim sinceri şi serioşi; că lucrurile au ajuns, în teatrul pentru copii (mai puţin "supravegheat" critic şi mai puţin "vizibil"), într-un stadiu alarmant am aflat acum. Nu numai că pe scenele româneşti, indiferent de situarea geografică, se poate vedea, grosso modo, acelaşi gen de spectacole, cu scenariu (când mai inteligent, când stupid de-a binelea) extras din aceleaşi "poveşti nemuritoare" - am beneficiat, de pildă, de trei versiuni ale Albei ca zăpada - şi cu acelaşi tip de mizanscenă (decor foarte încărcat, costume împopoţonate, muzică asurzitoare), dar stilul de joc, în esenţă vetust şi, adesea, precar, induce asistenţei o stare de nervozitate extremă: la chiotele şi chicotele, la ciondănelile şi hârjonelile de pe scenă copiii din sală reacţionează (firesc!) cu ţipete dezlănţuite şi o vânzoleală aproape permanentă. Sub pretextul actualizării - la ce bun să "aduci la zi" un basm, al cărui farmec stă tocmai în faptul că e altfel decât realitatea? -, o vulgaritate de neînchipuit se revarsă în văzul şi auzul copiilor naţiunii, care învaţă de mici tonul arogant, impertinent sau curat mitocănesc şi situat în numai două registre expresive: miorlăiala dulceagă şi răsteala ţâfnoasă. În teatrul românesc pentru cei mici greu întâlneşti vorbire normală sau mişcare armonioasă; oamenii mari şi înţelepţi care-l produc îşi închipuie, s-ar spune, că populaţia sub 15 ani nu pricepe decât glasurile piţigăiate sau îngroşate şi nu gustă decât îmbrâncelile, şuturile în dos, ciorovăiala şi păruiala, sau, în cazul cel mai fericit, alintul şi smiorcăielile. Iar dacă noi, sub bombardamentul zilnic, diurn şi nocturn, al "şourilor" de televiziune ce oferă modelul acestui divertisment decerebrat, am ajuns imuni la provocări (deşi...), mintea fragedă a copiilor e gata să absoarbă "informaţia" astfel furnizată şi să o restituie prompt sub forma unui comportament cvasi-nevrotic pe care adulţii complezenţi îl taxează senin drept semn de personalitate puternică. La ce va duce asta în viitor, vorba cronicarului din vechime, "se sparie gândul".

În contrast, spectacolele venite din lume - şi au venit spectacole din Italia şi Coreea, din Franţa şi Rusia, din Belgia şi Germania - au propus, toate, abordări senine, calde, discret poetice şi educative, în cel mai larg sens, ale celor mai diverse teme imaginabile, de la poveşti tradiţionale la culorile curcubeului. Acestor adevărate ferestre deschise spre un univers al normalităţii le-au stat alături, chiar dacă la un grad mai mic de fantezie şi sensibilitate, vreo două producţii autohtone, care au demonstrat că, şi la noi, de putut, se poate. Sau încă se mai poate.

De unde provine diferenţa? Cauzele sunt, fără îndoială, numeroase şi un pic mai complicate decât ar putea să descopere un investigator ocazional, dar câteva note comune ale reprezentaţiilor văzute sugerează, totuşi, posibile explicaţii. Ele ţin, în primul rând, de starea generală precară a teatrului românesc în clipa de faţă, dar şi de atmosfera de ansamblu din societatea autohtonă: când toată lumea e preocupată (sau, mai bine zis, obligată să se preocupe) aproape exclusiv de bani, scandaluri şi sex, dispoziţia necesară apropierii de universul fragil şi enigmatic al copilăriei lipseşte ori este, oricum, serios tulburată - iată, îmi închipui, o eventuală sursă a vulgarităţii şi prostului-gust care au "distins" majoritatea spectacolelor româneşti din festival. În acest punct, trebuie să menţionez de îndată că reprezentaţiile teatrului-gazdă s-au situat la o distanţă notabilă de "suratele" lor, vădind, cel puţin, intenţia de a li se adresa micilor spectatori pe tonul adecvat şi cu mijloace, de bine-de rău, artistice. A fost, într-o măsură, cazul spectacolului participant la competiţie - Tigrişorul căruia îi plăceau clătitele, după un scenariu "împrumutat" din America (regia: Cornelius Păvăloi), unde nu au lipsit, din păcate, ieşirile brutale şi intonaţiile necontrolate, dar unde frumoasa imagine scenică a compensat parţial feluritele scăpări şi i-a adus Ancăi Pâslaru laurii pentru decor şi costume - şi a fost, din plin, cazul premierei care a deschis reuniunea: Albă ca zăpada, în regia lui Cornel Todea. Prezentat în afara concursului, spectacolul s-a impus prin fantezie, rafinament plastic (scenografia: Viaceslav Vutcariov) şi rezolvări inspirate ale binecunoscutelor întâmplări, ca şi prin ţinuta interpretării actoriceşti. Distanţa despre care vorbeam a devenit cu atât mai evidentă cu cât în concurs au figurat alte două versiuni ale aceluiaşi basm: una, venită de la Oradea (Teatrul "Arcadia", regia: Sebastian Bărbălan) a uluit prin "actualizările" în acelaşi timp inutile şi scandaloase ca implicaţii (cu atât mai mult cu cât destinatarii lor erau copiii); cealaltă, adusă de Teatrul "Luceafărul" din Iaşi (regia: Ion Ciubotaru), a căzut în extrema contrară prin maniera dulceag-lacrimogenă, ca un scenariu de telenovelă, a discursului scenic. Patria-mumă a mai fost reprezentată în concursul de la "Creangă" de Regele gol după Evgheni Şvarţ (coproducţie a teatrelor ploieştene "Toma Caragiu" şi "Ciufulici", regia: Lucian Sabados), lung, greu de înţeles şi cu nepermise alunecări gros groteşti, şi de Abu Hasan cel viclean (produs de Figura Stúdió din Gheorgheni, scenariul şi regia: Szilárd Dézsi), vioi, simpatic şi clocotind de energie, ceea ce le-a adus tinerilor actori harghiteni o menţiune din partea juriului.

Dacă, după cum se vede fie şi dintr-o sumară trecere în revistă a titlurilor, teatrul pentru copii din România a rămas cantonat, ca sursă de inspiraţie, în ultra-banal(izat)a zonă a poveştilor dramatizate, emisarii lumii din jurul nostru au demonstrat "pe viu" că, în materie de subiecte, arta scenică destinată juniorilor poate conta pe o imaginaţie inepuizabilă. Am văzut şi la alţii dramatizări: la ruşii de la Teatrul pentru Tineret din Ekaterinburg (Premiul pentru cel mai bun spectacol), care, conduşi de regizorul Viaceslav Kokorin, au adaptat schiţa Kaştanka de A.P. Cehov - despre o căţeluşă pierdută ajunsă "artistă" de circ - cu o asemenea gingăşie, forţă de expresie şi intensitate de simţire încât la final nu doar copiii, dar şi adulţii suspinau pe-ascuns, ori la coreenii de la Compania BST din Seul, care, în Gamoonjang, au prelucrat scenic o poveste din folclor şi au jucat-o cu o dăruire ieşită din comun, actriţa Kim So-ree obţinând Premiul pentru interpretare; în ambele spectacole prevala însă grija pentru sensibilizarea sălii faţă de mesajul umanist - şi omenesc - al scenariului. Dimpotrivă, spectacolele adresate copiilor foarte mici urmăreau familiarizarea auditoriului, pe de o parte, cu vraja teatrului şi, pe de alta, cu "tainele naturii", cu plantele şi animalele, cu ploaia, soarele şi vântul, cu sunetele şi culorile universului în care vor trăi cei mai tineri locuitori ai planetei. Fie că îi invitau pe copii la circ (Loupiotes al companiei franceze Balabik - Premiul pentru regie) ori În grădină (Théâtre de la Guimbarde din Belgia - menţiune), fie că le vorbeau despre Culorile apei (trupa italiană La Barraca - Premiul pentru teatrul adresat copiilor între 0 şi 3 ani) sau despre Doamna Soare şi domnul Lună (Teatrul DSV din Bautzen, Germania), artiştii izbuteau să-şi trateze micuţii interlocutori nu în chip de indivizi subdezvoltaţi mintal, care nu pricep decât de urlete sau de scălâmbăieli, ci în chip de făpturi deschise tuturor întrebărilor şi uimirilor şi cărora trebuie nu să le furnizezi verdicte, ci să le stimulezi capacitatea de a căuta singuri răspunsuri.

...Ceea ce, oricât ar părea de ciudat, este mult, mult mai greu...



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru pentru Copii 100, 1.000, 1.000.000 de poveşti, Bucureşti 2007


1 comentariu

  • d-na georgescu sau cronicarul spoit!
    sebastian barbalan [membru], 04.03.2008, 17:29

    se vede ca d-na A.G. nu cunoaste realiteatea (dureroasa) a teatrelor pentru copii din Romania, pot sa spun din Romania pentru ca in ceea ce priveste cultura, dulcea noastra patrie nu a ajuns inca la unificare, din cauza asta putem linistiti sa vorbim despre Tara Romaneasca si Tara Bucurestilor.Critica d-nei A.G. adusa spectacolelor venite la festivalul bucurestean nu e tocmai obiectiva si de ce nu?
    pentru ca dansa nu stie ca de ex. teatrul "arcadia" pentru copii si tineret e condus de un imbecil de un manager director care are doar studii medii si care a transformat aceasta institutie intro casa de cultura;nu stie d-na A.G. ca spectacolul Alba ca zapada regizat de subsemnatul a avut ca buget 30 milioane de lei vechi in timp ce mult laudatul spectacol al d-lui Todea a avut un buget de cel putin 300 milioane lei vechi, nu stie ca in teatrul Arcadia ca sa poti sa vorbesti cu scenograful trebuie mai intai sa treci pe la director ca sa te lase sa vorbesti totusi cu scenograful dar numai in prezenta altor persoane; D-na A.G. nu stie ca daca esti catolic, mai mic de statrura, negru, homosexual sau mai prost imbracat esti declarat "persoana ingrata" si nu ai dreptul sa intri in incinta teatrului decat cu acordul directorului, subliniez, care nu are decat studii medii si se mai si lauda cu asta.D-na A.G. daca sunteti atat de linistita in privinta cronicilor dvs. cu care eu sunt de acord in cea mai mare parte va rog cu tot sufletul meu de artist mai dati o raita prin tara din cand in cand nu va plimbati ca gaina in jurul casei ca riscati sa va blazati si sa sariti calul uneori.Va intreb a-ti mai avut vre-o data ocazia sa vedeti un spectacol facut cu 10 lei care sa va placa?A-ti mai incecat sa faceti vre-o data un castel nin hartie igenica, un castel care sa arate si frumos? Ei uite ca totusi cu mijloacale putine de care am dispus in acel moment si cu tot stresul in care se creaza in acel spatiu eu prin "actualizarile" mele desuchiate si nelalocul lor am reusit totusi sa fac un specacol demn care nu se ascunde in decoruri in bogatii s.a. un spectacol cu actori nescoliti (acesta fiind un alt mare neajuns al teatrelor din Romania), ma rog daca sunteti linistitia in privinta cronici dvs, si pe mine ma multumeste spectacolul meu iar daca nu aflati ca eu sunt cel dintai nemultumit de acest spectacol, dar macar eu am ajuns sa traiesc o realitate pe care teatrologii romani si daca o cunosc nu o spun, si sincer nu stiu de ce nu o spun!

    S.B.


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer