Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  A Mighty Heart

Scrupule - A Mighty Heart


Andrei Gorzo

Dilema Veche, noiembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În ziua de 23 ianuarie 2002, ziaristul Daniel Pearl, corespondent la Karachi pentru Wall Street Journal, a plecat să intervieveze un lider musulman suspectat de legături cu Al Qaeda şi nu s-a mai întors niciodată. Caseta execuţiei sale (prin decapitare) a ajuns în mîinile autorităţilor pe 21 februarie - după patru săptămîni de căutări zadarnice. În cartea ei din 2003, A Mighty Heart, văduva lui Daniel, şi ea jurnalistă, descrie săptămînile acelea. Povestea lui Mariane Pearl a devenit acum un film cu Angelina Jolie, co-produs de Brad Pitt.

După moartea soţului ei, Mariane a înfiinţat Fundaţia Daniel Pearl, care "promovează înţelegerea interculturală prin jurnalism, muzică şi tehnici comunicaţionale novatoare". După cum a declarat în interviuri, aşa intenţionează ea să se răzbune pe terorişti: păstrîndu-şi credinţa în armonie interculturală. Însăşi căsnicia ei cu Danny pare să fi fost o reclamă vie la multiculturalism, el fiind un evreu american, iar ea - o pariziană de origine sino-cubano-olandeză şi de religie budistă. Nu e de mirare că soţii Pitt au ţinut atît de tare să popularizeze exemplul acestei femei neterorizabile. Ce e de mirare e că au făcut-o într-un mod atît de delicat şi de scrupulos. Gîndiţi-vă în cîte feluri o putea lua razna acest film: n-ar fi fost prima dată cînd, în graba sa de a extrage o morală înălţătoare din suferinţa unei persoane reale, Hollywood-ul sfîrşeşte prin a insulta suferinţa aceea; şi n-ar fi fost prima dată cînd altruismul unui asemenea proiect e luat ostatec de narcisismul unei supervedete. Dar A Mighty Heart / Speranţa moare ultima nu e o versiune hollywoodizată a poveştii lui Mariane Pearl. E o docudramă de Michael Winterbottom - cea mai recentă dintr-o serie care cuprinde Welcome to Sarajevo (1997) şi Road to Guantanamo (2006) -, iar prezenţa lui Jolie n-o transformă în altceva. Dimpotrivă, magnetismul comercial al lui Jolie îi permite să-şi împlinească menirea de docudramă (aceea de a-i aduce lumea mai aproape inclusiv acelui public care de obicei nu se sinchiseşte prea mult de ea) mai bine decît şi-o împlinea, să zicem, Road to Guantanamo, un film care nu putea spera să ajungă decît la publicul deja informat.

Şi, prin performanţa ei, Jolie arată cît îi este de devotată lui Mariane Pearl. Cînd spun "performanţă" nu mă refer la transformarea ei fizică - la părul creponat şi la tenul înnegrit; nu ele dau măsura seriozităţii lui Jolie (deşi presupun că au efectul lor: mai temperează vino-ncoacele pornografic al faimoaselor ei buze, transformîndu-le în nişte buze respectabile de creolă). Transformarea fizică a unei supervedete de dragul unui rol e interpretată de obicei ca o renunţare la vanitate, dar cel mai adesea e, pur şi simplu, un salt al vanităţii la un nivel superior; un asemenea salt a făcut Nicole Kidman în The Hours, unde şi-a pus un nas fals ca s-o interpreteze pe Virginia Woolf şi unde performanţa ei e pusă în vitrină. Din contră, metoda lui Winterbottom e una care nu pune în vitrină performanţe actoriceşti. Atunci cînd Mariane are un moment de slăbiciune şi se retrage în grădină ca să plîngă, camera păstrează o limită de discreţie, iar Winterbottom prelungeşte momentul suficient încît să-l absorbim, dar nu atît de mult încît să-l putem admira ca moment de actorie. E o metodă regizorală care chiar îi cere unei vedete să-şi lase vanitatea la intrare. Adevărata performanţă a lui Jolie e renunţarea la vanitatea "performanţei", a recitalului, la afirmarea propriului talent prin exploatarea suferinţelor recente ale unei alte persoane. Prin asta îşi dovedeşte seriozitatea. Pudoarea asta are, desigur, şi un dezavantaj: împiedicată să cotrobăie prin intimitatea personajelor sale, obligată să respecte copyright-ul vieţilor reale, docudrama nu poate oferi personaje la fel de întregi - deci nici la fel de emoţionante - ca ale dramei ficţionale. Dar, în momentul de faţă, docudrama - şi încă docudrama cea mai scrupuloasă - era singura metodă cinematografică potrivită pentru această poveste. Orice altceva ar fi fost exploatare.

Filmul acesta e făcut cu o grijă imensă de a nu exploata. E de la sine înţeles că nu reconstituie filmul decapitării lui Danny. Reconstituirea investigaţiei poliţieneşti produce tensiune, dar nu o tensiune din aceea rudimentară, care să ne facă să ne temem pentru cei buni şi să-i urîm pe cei răi, ci o formă mult mai încărcată şi mai insolubilă: vedem că autorităţile pakistaneze încearcă să pună răpirea (ca, de altfel, toate relele din lume) în cîrca serviciilor secrete indiene şi, în acelaşi timp, vedem că poliţia pakistaneză îşi face datoria; îl vedem pe şeful poliţiei la masă cu Mariane şi cu prietenii ei, conversînd agreabil, şi puţin mai tîrziu îl vedem torturînd un suspect. Vedem mai multe lucruri - şi lucruri mai greu de sortat - decît într-un sezon întreg de drame ficţionale hollywoodiene, şi Winterbottom le face să pară nearanjate. El are darul godardian de a lăsa impresia că a face film e o treabă uşoară: nu-ţi trebuie decît o cameră şi o minte deschisă spre lume.




 Toate articolele despre A Mighty Heart


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer