Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Blue Rocks, The

Teatrul (oriental, occidental)... azi - The Blue Rocks


Florian-Rareş Tileagă

Man.In.Fest, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am pierdut ieri vreo oră, gândindu-mă la teatrul din ziua de azi. Gândindu-mă la cât de frumos e să te gândeşti la teatrul frumos, fără să-mi dau seama că aşa ceva urma să mă năpădească de imagini. Imagini pline, vii, imagini care năvăleau din atâtea spectacole, că a trebuit să-mi fac un top al celor mai năvălitoare momente de teatru, de la Balul lui Nica, Intrusa lui Măniuţiu, la Creatorul de teatru lui Dabija, Forma lucrurilor lui Massaci sau Căsătoria lui Kordonskiy.


Spectacolul, regizorul şi ardelenii

Totuşi nu m-a lăsat inima să uit de The Blue Rocks. Produs de Izumi Ashizawa Performance Company (New York, 2003), plimbat pe la diverse festivaluri, scris şi regizat de tânăra Izumi Ashizawa (Japonia), The Blue Rocks a fost adus şi la noi în Ardeal, la Cluj, în 2005, pe scena Casei Universitarilor. Adică la prima ediţie a Festivalului de Teatru Experimental MAN.In.FEST. Nu l-am uitat, aşa că i-am făcut şi lui loc, în capul listei, între Balul şi Intrusa.

Pe scurt, în spectacolul lui Ashizawa găseai ceva din mitul călătoriei lui Iason (soţul Medeei din tragedia euripidiană) în căutarea lânii de aur, din tărâmul Colhidei, unde acesta putea ajunge doar dacă trecea prin strâmtoarea ucigaşă a Stâncilor Albastre. "Ceva", fiindcă Ashizawa a reinterpretat mitul argonauţilor, aşa cum era el spus de Appolonius, Pindar şi Dionysius, trăgându-l în zona filosofiei budiste.

Da, puteai vedea în spectacol trecerea lui Iason prin strâmtoare; da, apăreau şi Stâncile; nu lipsea nici pana porumbelului, prinsă la închiderea Stâncilor, porumbel trimis să stârnească deschiderea lor, păcălind moartea. Dar Ashizawa a complicat mitul, adăugând Spiritul Stâncilor Albastre şi o posibilă idilă între Iason şi Spiritul preschimbat în Femeie, nuanţând că trădarea acesteia de către Iason avea să-i prefigureze destinul din Corint - adulterul lui cu fiica lui Creon şi uciderea de către Medeea. Trădarea Spiritului era un moment de hybris şi de imprecaţie asupra lui Iason, care îi încărcau negativ soarta de ceea ce budiştii numesc karma.


Rara avis

Acum, ca să ştii de ce The Blue Rocks era atât de departe de ceea ce eşti obişnuit să vezi, ar ajunge să spun că amesteca teatrul Nô cu tragedia greacă. Sau că făcea parte, alături de Medusa şi Hercule, dintr-o trilogie antică. Sau că era teatru cu măşti şi costume din ceramică, fără decor, fără replici live şi, mai ales, fără să depăşească o jumătate de oră. Oricum ai întoarce-o, The Blue Rocks tot altceva rămâne, chiar şi în comparaţie cu spectacolele româneşti de care am pomenit.

Scena nu era decorată decât central, pe două şiruri, de către cele patru Stânci, semnificate prin poziţiile a patru actori (studenţi ai Facultăţii de Teatru din Cluj), ghemuiţi sub costume împodobite cu plăcuţe de ceramică. Spiritul Stâncilor (Izumi Ashizawa) purta un veşmânt similiar, fiind acoperit integral cu ceramică, pe când Iason (Matthew Osborne) apărea îmbrăcat într-o haină largă, roşie, prinsă la talie cu un brâu. Ambii purtau măşti mici, mongoloide, care nu le acopereau chipurile decât între frunte şi bărbie, potrivit convenţiilor de teatru Nô.

Ca şi când n-ar fi fost destul să te simţi deja luat în visul ăsta cu măşti şi costume de piatră, regia a mai găsit o cale prin care să te scoată din cotidian. Vorbesc de lentoarea şi linearitatea mişcării scenice (mersul cu tălpile lipite de podea, fixarea staturii cu genunchii şi coatele îndoite), ce parcă inflamau ceremonial fiecare secundă, cerându-ţi o răbdare neobişnuit de intensă pentru absolut orice detaliu gestual. Iar ritmul lent, dar intensiv, era dat de un procedeu de construcţie rar folosit, pe baza relativităţii timpului. Mă refer la condensarea timpului mimetic (al spectacolului) prin dilatarea timpului diegetic (al poveştii), care poate oricând să provoace un experiment de receptare în toată regula. Şi în The Blue Rocks (care părea amplu chiar dacă dura o jumate de oră), atenţia ta putea să se refugieze asupra vizualului, dacă povestea întârzia "să ia viteză". Plus că acestui tempo de slow-motion (vezi Bob Wilson, nu glumă) şi stop-cadrelor repetate li se adăugau eclerajul pe nuanţe tari, muzica atonală şi metalică de viori, pian, percuţie, ca şi zgomotele sinistre de ciocnire a plăcuţelor de pe costume...

Stranietatea asta a arhaicului creştea şi mai tare, ori de câte ori auzeai replicile pesonajelor. Şi asta fiindcă erau înregistrate pe bandă, la un volum atât de puternic şi cu accente de rostire dozate atât de robotic, încât te convingeai că nu sunt spuse fizic, pe scenă. Cel mai posibil, înţelegeai că ele aparţin memoriei personajelor sau, în orice caz, că sunt unduiri ale sufletului, verbalizate mental. Dar la fel de bine puteai să vezi că personajele sunt marionetizate, că sunt conduse de propriile lor voci, fiindcă, tehnic, vocea preceda mişcarea scenică. Ceea ce, sigur, nu sugera decât că omul nu-şi poate controla destinul. Iar faptul că traiectoriile mişcării scenice se reluau de câteva ori, împingea şi mai departe acest statut de marionetă al omului, poate către ideea tristei repetări a istoriei.

Toate - costume, sunet, gestică, mişcare, ecleraj - erau supuse unui cult pentru poveste şi imagine, cum te asigur că n-ai prea întâlnit. Atâta doar că imaginea devenea poveste, nu invers. Tot secretul era că, dincolo de imaginea lucrată de Ashizawa cu o migală de sculptor, puteai să-ţi închipui orice poveste legată de tot ce-i albastru, stâncă sau pană de porumbel. Să fi durat spectacolul zece minute, că tot nu scăpai din îmbrăţişarea lui exotică. De fapt, erai provocat să ţi se întâmple exact ceea ce regizoarea mărturisea, într-un interviu acordat revistei noastre, că speră să-l cuprindă pe orice spectator: nevoia de a se mira, de a ocoli analizele conceptuale, de a fi instinctual sigur de ceea ce vede, aş zice chiar de "a adulmeca vizual" spectacolul şi de a se înţelege cu acesta dintr-o poftă comună de a evoca ceva. Iar că spectacolul era o împletire de convenţii ale tragediei antice cu cele ale teatrului Nô e bine de ştiut, dar sunt chestiuni pe care le găseşti din plin în interviul amintit.


Noi... Acolo...

Încă ceva, că am tot amânat să zic de rostul Stâncilor Albastre în mileniul III. Să ne gândim la intervenţia dramaturgică în mit, operată de Ashizawa, prin care îl transformă pe Iason în Preot. Păi, altă cale nici nu era ca spectacolul să semnifice ceva mai actual şi mai trist, precum ciocnirea între cultura indigenă - sacră, ezoterică, ermetică, personificată de Spiritul Stâncilor - şi cultura străină, profană, turistică să-i zicem, adusă de Iason/Preot. Tematic, spectacolul acoperea cam toate cazurile contemporane de necinstire, poate nu neapărat a sacrului precis delimitat, cât a sacrului recunoscut ca locuri de refugiu, de meditaţie şi sensibilizare spirituală. E ceea ce păţeşte, de mult timp, tot ceea ce în Orient ar fi trebuit să rămână ferit de neastâmpărul cultural al Vestului. De asediul pe care noi... acolo... îl manifestăm voalat prin capriciile comerţului, persuasiunea politicii militare şi viteza suspectă a misiunilor de încreştinare. Şi n-ar fi vorba doar de Orient. Spectacolul denunţa un caz universal şi intercontinental de "spurcare" a sacrului, ale cărui încercări naive de a opri buldozerul "noului" sunt ignorate şi umilite.


Concluzii şi lamentaţii

De-ar arăta teatrul, azi, ca The Blue Rocks... De ar gândi unii regizori de-ai noştri, cum îşi gândeşte Ashizawa teatrul şi publicurile... Am avea şi noi mai puţine capodopere eseistico-autoreferenţialo-stilistice şi mai multe, sigur mai multe spectacole interesate să exprime viaţa, pe înţelesul vieţii.

S-a jucat de două ori în Festivalul MAN.In.FEST. S-a bucurat de el şi Sibiul, când a fost invitat la Festivalul Internaţional din 2006. Unde mai pui c-ar fi mare minune să vedem întreaga trilogie, de la cap la coadă... Ce vreau să zic e că "jumătatea de oră" (chiar nu mai ştiu cum să descriu spectacolul ăsta...) e musai să circule cât mai mult, ca un mir cu care să se ungă, după puteri, după credinţă, cam tot românul care se laudă că-i place teatrul. Sună aiurea, ştiu, sună afectat, dar e unul din rarele spectacole care te bucură că există teatru pe lume.




The Blue Rocks

Producţie a Izumi Ashizawa Performance Company, New York, 2003, reprezentată în sala "Auditorium Maximum" (27, 28 iunie 2005)
Regia şi scenariul: Izumi Ashizawa
Consultant istoric pentru scenariu: Gregory Francis Viggiano
Decor, costume, măşti: Izumi Ashizawa
Muzică: Simos Papanas
Execuţie lumini: Rareş Tileagă
Distribuţie: Matthew Osborne (Iason/Preotul), Izumi Ashizawa (Spiritul Stâncilor Albastre/Femeia), Horea Suru, Florentina Năstase, Ionuţ Mateescu, Cecilia Donat (Stâncile Albastre). Durata: 32 min.



 Toate articolele despre Blue Rocks, The


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer