Orhan Pamuk este un bărbat înalt şi subţire, cu ochelari, păr grizonat şi o engleză cu accent marcat, dar polizată de faptul că petrece jumătate din an predînd la Columbia în New York. În seara în care l-am văzut, cel mai mare amfiteatru al Universităţii Stanford a fost neîncăpător, iar scriitorul a citit un text pe care l-a "sabotat" de multe ori prin energia sa orală ebulitivă. Astfel, s-a întrerupt de mai multe ori, fie pentru a ne spune poveşti à la Borges despre autorul care visează cititorii care îşi imaginează, la rîndul lor, autorul care îi visează, fie pentru a-şi ironiza postura de oriental în lumea occidentală, ce conferă oricărei replici, pe care o rosteşte, o încărcătură morală şi ideologică deosebită.
După ce a debutat în tradiţia realistă cu romanul Cevdet Bey şi fiii săi (1982), Pamuk şi-a schimbat stilul şi perspectiva narativă, dar a păstrat aceleaşi teme care îl preocupă şi în prezent - identitatea, modernitatea sau diferenţele între viziunea islamică şi cea europeană, în materie de artă şi cultură. În acelaşi timp - am remarcat la întîlnirea cu el - Pamuk are şi în discurs, şi în scriitură o tristeţe greu de definit, apropiată de starea românească de dor, pe care limba turcă o numeşte hüzün. Este însă o nostalgie metafizică, fără motiv sau obiect concret, derivată dintr-o căutare a sensului ascuns al ideilor şi obiectelor din jurul nostru, ce nu-şi găseşte răspuns. În Cartea neagră (1990), personajul principal - un agnostic inspirat de gîndirea sufistă ca şi Pamuk însuşi - citeşte Coranul pentru se scufunda în universul înconjurător ca într-un ocean de semnificaţii, însă nu ajunge la nici o concluzie viabilă, în afară de aceea a misterului lumii. Dorind ca semnele, literele, textele şi feţele să existe în sine şi să nu fie semnalmentele suspecte ale unor lucruri ce se ascund în spatele lor, el se simte brusc fără identitate, realizează că naraţiunea existenţei lui nu are nici o valoare cosmică, iar în lipsa acestui fapt, viaţa însăşi nu are un obiect de contemplaţie şi prosternare. Ecourile acestei tristeţi, ale proiectului personal ce nu-şi găseşte validare, reverberează în alte volume ale lui Pamuk prin sentimente congenere, cum ar fi înstrăinarea, iubirea nefericită sau dorul de casă. În fond, potrivit vorbelor unui personaj din Zăpadă (2002), în fiecare locuitor modern al Turciei coexistă două suflete, cel religios şi cel ateu, într-o lume căreia îi pasă doar de fericire şi de iubire erotică, sentimente superficiale şi induse de clişeele din mass-media.
Pe de altă parte - a afirmat laureatul Premiului Nobel pentru literatură pe anul 2006 -, scriitorul şopteşte la urechea cititorului secretele lumii, lucrurile care nu ni se dezvăluie în mod obişnuit în familie, la şcoală, în comunitatea din care facem parte, nu în funcţie de alegerile noastre, ci prin obîrşie. Un astfel de secret este sentimentul ruşinii, stare pe care Pamuk o aşează la baza complexelor identitare ale naţiunii sale, o Turcie apăsată atît de propriul trecut imperial, cît şi de conflictul etern între tradiţie şi modernitate. De altfel, una din întrebările care i se pun cel mai des de cînd a luat Premiul Nobel este despre cum priveşte şi cum reflectă în literatura sa binomul Est-Vest. Răspunsul lui este că, la nivel academic, discuţia poate găsi un teren productiv în materie de distincţii între margine şi centru în lumea culturală şi politică din era postcolonială, dar, odată ce discuţia se mută pe terenul jurnalistic sau pe cel minat al realităţii, problemele se pun cu totul altfel, în modalităţi pe care el le vede pernicioase de la un capăt la altul, cel puţin pentru Turcia.
Dacă sensul construcţiei orientaliste era acela de a oferi non-orientalilor şi, implicit, necredincioşilor, adică "ghiaurilor", o identitate, Pamuk doreşte de multe ori să submineze această perspectivă. În secolul al XIX-lea, povestea orientală reflecta lupta pentru putere a unui erou occidental care îşi întîlnea dublul identitar în Apusul colonizat. Altfel spus, Orientul era pentru occidentali nu o sursă de cunoaştere, ci de autocunoaştere, o modalitate prin care aceştia îşi reconstruiau invariabil "adevărata" personalitate printr-o "baie" de exotism. Calitatea lui Pamuk este aceea de a transfera secvenţialitatea evenimentelor concrete în parabole speculative post-metafizice. În literatura sa, prin recurenţa povestirilor sufiste, a prinţeselor bizantine şi otomane, prin aluziile la O mie şi una de nopţi şi fragmentele ezoterice din filosofia islamică, Pamuk parodiază acest rol tradiţional al Orientului. Eroii săi, văzuţi de obicei autobiografic şi aparţinînd clasei mijlocii nereligioase din Istanbul, se pierd treptat în meandrele hurufismului, sufismului şi ale mesianismului şi nu îşi mai regăsesc identitatea. Dincolo de orice, chiar şi în Turcia modernizată de Atatürk, Pamuk sugerează imposibilitatea evadării din istoria naţională prin negarea sau anularea identităţii şi a conflictelor actuale în favoarea unor atitudini occidentale.
Cadrele academice ale discuţiei la care am asistat au făcut ca întrebările, pe care în mod sigur i le-ar fi pus jurnaliştii despre poziţia sa legată de politica trecută şi prezentă a Turciei, să nu-şi găsească locul. Însă ceva din atitudinea generică a lui Orhan Pamuk mă face să cred că răspunsurile lui ar fi fost în mod sigur incendiare.