Ar fi avut ceva şanse, turmuliţa asta de agresori sexual, dacă scenariştii (Hans Bauer şi Craig Mitchell) şi regizorul (Wai-keung Lau) erau mai siguri pe meserie. Din păcate, tustrei ezită, dau cu stângu-n dreptu', şi-n disperare de cauză supralicitează - aşa că iese un fel de salată de Silence of the Lambs, 8 mm. şi Se7en care nu se ridică la înălţimea nici unuia dintre ele.
Punctul de pornire e banal, moralizator şi tezist. Va să zică, agentul specializat în delicte sexuale, după ce toată viaţa a avut de-a face cu monştri, riscă să se monstrifice şi el - sau, "dacă priveşti prea mult în abis, abisul va privi şi el în tine", cum ni se spune la începutul şi la sfârşitul filmului, ca să nu încapă nici o îndoială c-am băgat la cap. Ce-i drept, amicul Erroll Babbage - de ce nu i-or fi zis Smith, Jones sau Murdoch, taie-mă (à propos de ce făceau ăia-n rulotă), omoară-mă, că nu pricep şi pace! - în care Richard Gere arată la fel de handsome acum într-o grizonată prezentare, o ia razna nu devenind şi el pervers sexual, ci începând să-i trateze abuziv pe nefericiţii ăia. Aici, filmul îşi ratează prima şansă - dovedind că nu e de-ajuns să stai cu burta pe carte documentându-te pentru un scenariu, ci mai ai nevoie şi de niţică doxă. Căci, deşi e limpede că autorii au tocat la psihopatologie sexuală pân-la loc comanda, îi vedem cum trec lin pe lângă un subiect gras şi eşuează-n thriller ieftin. Totul, totul convergea spre un conflict organizat pe tema dreptului de a judeca - la fel ca în Se7en-ul lui Fincher. Devierile sexuale nu sunt nici dorite, nici alese, şi nici complet controlabile (decât parţial, prin sesiuni de psihoterapie oricum dificile şi incerte). Dramei unei societăţi confruntate cu răpitori, violatori, pedofili, sadici, etc., i se contrapune drama similară a acestor inadaptaţi şi inadaptabili nevinovaţi, în fond, pentru problemele lor clinice. Dacă faptele lor sunt monstruoase, ei sunt monştri doar o dată, dar victime de două ori: ale propriilor lor obsesii, şi ale unei societăţi incapabile să reconcilieze autoprotecţia şi toleranţa. Ca dovadă că scenariştii erau conştienţi de aceste aspecte, povestea conţine chiar şi o societate a perverşilor sexual care-şi apără drepturile - dar toată această problematică rămâne în subsidiar, esenţa scenariului continuând să se-nvârtească în jurul cozii şi al lui Barză ăla (Cabbage înseamnă Varză, deci Babbage ce-o fi?), care la bătrâneţe a devenit prea brutal cu cei pe care-i are în custodie. Iar această ecuaţie conflictuală oricum autoconţinută şi îngrădită îşi află o rezolvare la rândul ei simplistă, din momentul în care Babbage are de rezolvat un caz deosebit de brutal, faţă de care metodele lui violente par să fie singurele operante - şi ieftin justificative. Până şi dilemele lui Nicholas Cage, în 8 mm. (un filmuleţ oricum mediocru) aveau mai multă carne pe ele.
Ca să mai adauge încă un clişeu (nu împrumutat, ci de-a dreptul furat din Silence of the Lambs), Bauer şi Mitchell îi trântesc în braţe protagonistului o învăţăcea pe care el trebuie s-o şcolească înainte de a-i da în primire postul. Numita Allison Laurie (Claire Danes) nu aduce nimic nou şi nimic în plus, decât încă o pereche de picioare pe drumurile investigaţiilor. Ce-i drept, nici Babbage nu se compară cu Hannibal Lecter.
Pornind de-aici, scenariul curge liniar - şi, de unde la-nceput promitea un thriller care să te ţină cu sufletul la gură, degenerează curând într-un curs molcom şi previzibil (fără a divulga finalul, merită să precizăm totuşi că, deşi cât de cât neaşteptat în context, îşi pierde în mare parte impactul din cauza tratării şovăielnice a pistelor şi dintr-a telefonării stângace a indiciilor). Mult mai rău stau lucrurile la nivelul regiei, unde Wai-keung Lau, bietul, comite gafe după gafe. Principala sa greşeală, fatală pentru întregul film, este aceea de a încerca să transpună prin procedee stilistice ostentative şi ieftine frământările interioare ale protagonistului. Avem de-a face la tot pasul cu mişcări de cameră şi tăieturi de montaj d-alea brutale şi care fac vâjjj-buff-trosc, solarizări şi arderi de imagine, în ultimă instanţă supralicitând starea în cheie pleonastică; tocmai pentru că subiectul era violent, schizofrenic şi isteric, s-ar fi impus contraponderea unui stil cinematografic rece, precis, tăios, care să-l echilibreze şi să-l valorifice, nu să ungă unt pe unt.
Aşa că, până la urmă, singurii care câştigă sunt fata răpită şi părinţii ei, reuniţi, îmbrăţişaţi şi pupaţi. Babbage iese la pensie cu demonii lui cu tot, Allison se angajează într-o slujbă care am văzut în ce fundături sordide duce, iar noi, spectatori cinstiţi, am mai consumat aproape două ore un film cum au mai fost atâtea. Am aflat, ce-i drept, că există şi violatori obsedaţi de fetişul amputărilor, dar despre abisul din mintea lor n-am aflat nimic. Nu ne-om fi uitat destul de bine în adâncul lui, pasă-mi-te - sau, mai corect spus, Wai-keung Lau n-a ştiut ce anume să ne arate.
5 decembrie, 2007, h. 21:30-22:07
Bucureşti, România