Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  American Gangster

Alţi duelişti, altă epocă - American Gangster


Mihnea Columbeanu

Cinemagia, decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Slavă Domnului, chiar şi după treizeci de ani de la debut, Ridley Scott şi-a păstrat prospeţimea, vigoarea şi versatilitatea - lucru care nu se poate spune şi despre alţi confraţi de generaţie de-ai lui, sau chiar cineaşti mult mai tineri. După surprinzătorul salt de la poeticitatea retro din The Duellists la S.F.-ul heavy-duty din Alien şi Blade Runner, continuat cu o carieră întortocheată printre superproducţiile de epocă (1492: The Conquest of Paradise, Gladiator), sechela contemporană redundantă (Hannibal) şi reconstituirile cvasi-documentare (Black Hawk Down), prestigios-proteicul Sir Ridley (reşapat la Hollywood dar înnobilat acasă, în 2003) revine, cu actualul American Gangster, la formula filmului de inspiraţie reală, aplicată recent (cu mai puţin succes decât ar fi meritat) şi de David Fincher, în al său Zodiac. Dacă, însă, Fincher opta pentru acel tip de naraţiune molcomă, imperturbabilă, propriu vieţii însăşi (care pentru mulţi împinsese Zodiac-ul în zona plictiselii), Scott se reconfirmă, în American Gangster, ca acelaşi narator dinamic şi plin de stil consacrat în filmele enumerate mai sus. Nu întotdeauna e suficient să cuplezi monştri sacri (aici, Crowe şi Washington) ca să ai garanţia pasienţei - ba, uneori, chiar şi formula Scott-Hopkins poate să rateze, ca în Hannibal. Din fericire, de astă dată pariul a reuşit, şi avem satisfacţia unei proiecţii de două ore şi treizeci şi şapte de minute care, cu excepţia unor burţi relative (mai degrabă în raport cu structura dramaturgică, decât cu ritmul narativ sau conţinutul informativ) prin treimea mediană, se ţine în balamale solid articulate şi bine unse, de la kickstart-ul cu execuţia prin incendiere, până la bobârnacele epilogului (veritabile lovituri de teatru, pentru cine nu cunoaşte povestea adevărată a lui Frank Lucas şi a lui Richie Roberts - adică, în România, virtualmente toată lumea!).

Reperele scenariului sunt simple şi eficiente: anii 1968-1974, New York, mafia drogurilor, corupţie endemică în poliţie şi armată (pentru că sursa este Vietnamul, iar mijloacele de transport, sicriele soldaţilor morţi în război) - o realitate dramatică şi plină de mari potenţialuri semnificative, pe care scenariul lui Steven Zaillian le valorifică inspirat şi cu acuitate. În mod surprinzător pentru toţi cei familiarizaţi cu mersul lucrurilor în criminalitatea americană a epocii, un negru din Harlem, ocupând prompt vidul de putere rămas în urma mentorului său, ajunge să detroneze mafiile italiene, domnind timp de câţiva ani ca suveran absolut al pieţei drogurilor. Scenariul stăpâneşte cu remarcabilă siguranţă acest material, organizându-l sub forma unei trame antrenante şi generatoare de sensuri. Aş remarca în primul rând abilitatea lui Zaillian, amplificată creator de Scott, de a specula diverse paradoxuri ale materialului uman real - în primul rând, surprinzătoarea opoziţie dintre cei doi protagonişti (nu-mi pot reprima amintirea vechilor Duelişti care l-au consacrat pe Scott): Lucas, în aparenţă negativul absolut, omul cu mii de vieţi pe conştiinţă la nivel indirect (tineri distruşi prin toxicomanie) şi nu puţine chiar şi direct (execuţii şi asasinate cu sânge rece, comise manum propria), este un familist convins, câtă vreme Roberts, adversarul său din tabăra legii, se luptă permanent cu tribulaţiile unei sordide destrămări familiale. Numitorul comun are la rândul său o bază paradoxală: amândoi sunt oameni "de onoare", deşi fiecare în sensul său; dacă Roberts predă la biroul de valori al poliţiei un milion de dolari găsiţi în portbagajul unui dealer de droguri (deşi ştie că se vor mistui prin buzunarele colegilor), Lucas respectă şi impune cu sfinţenie codurile etice ale bandiţilor: cine calcă pe bec, ia un glonţ în cap. Ziua-n amiaza mare. De faţă cu sute de trecători. De la Lucas personal. Pentru că Harlemul e stat în stat, iar Frank Lucas este unul dintre demnitarii lui. (Nu întâmplător, îl vedem aruncând din camion curcani de Thanksgiving - deşi, categoric, personajul e cu câteva clase peste Gigi Becali.)

În rolurile celor doi, Crowe şi Washington sunt buni cum îi ştim, fără nimic surprinzător, dar "umplând bine" personajele. Surprize plăcute, în schimb, oferă Ruby Dee, o bătrână actriţă născută chiar în Harlem, care o întruchipează cu fineţe nuanţată şi polivalentă pe Mama Lucas (admirabilă secvenţa palmei trase lui Frank - un "jap!" scurt în obrazul atotputernicului ei fiu cu atâtea vieţi pe cuget), sau Josh Brolin, în Trupo, detectivul corupt (se reţine în special cinismul tăios cu care-şi rotunjeşte personajul - şi punga - în secvenţa sustragerii banilor de sub coteţul câinelui). Armand Assante, în Dominic Cattano, e acelaşi Assante dintotdeauna, iar chimista portoricană Lymari Nadal, în rolul soţiei lui Lucas, se achită acceptabil, pentru o neprofesionistă, de interpretarea acestui rol care ar fi avut resurse să fie mult mai ofertant şi mai puţin schematic. Corecţi şi fără nimic memorabil, întregesc galeria familiei de culoare britanicul Chiwetel Ejiofor, rapperul Common şi hip-hopperul T.I. Nu lipseşte, şi nu iese nici el din rutină, Cuba Gooding jr.

La fel ca în alte filme din acest nou gen al "reconstituirilor istorice recente", American Gangster stârneşte interesul şi nostalgiile generaţiilor mature şi vârstnice prin rapelul la anii '70 de început. Fără ostentaţie, Arthur Max construieşte o scenografie realistă de epocă distinsă printr-o discretă surprindere şi redare a atmosferei, pe care o întregeşte fotografia lui Harris Savides, în stilul "filmare de gherilă" drag lui Scott. Noi, cei de dincoace de ocean care am apucat acele vremuri, vibrăm mai ales la reconstituirea celebrului meci de box dintre Muhammad Ali şi Joe Frazier, din 8 martie, 1971. De remarcat dezinvoltura atitudinii regizorale a lui Scott care, plasându-şi personajele, pentru o secvenţă decisivă în economia acţiunii, în sala unde vedem sosind chiar şi două sosii ale marilor pugilişti, evită tentaţia ieftină de a include şi momente ale meciului propriu-zis. De altfel, toată concepţia regizorală a filmului se remarcă prin acel bun-simţ robust şi creator propriu lui Ridley Scott. Nu e puţin lucru că, într-o perioadă a ieftinirii şi banalizării atâtora dintre vechile valenţe din cinematografie, printre care şi suspense-ul, Scott are harul şi meşteşugul de a mai construi secvenţe care se urmăresc cu sufletul la gură - ca aceea a percheziţiei la aeroport, soldată în sfârşit cu incriminarea organizaţiei lui Lucas (un aport substanţial aducându-l contraponderea profanării sicrielor, care sporeşte atât dramatismul secvenţei, cât şi acuitatea ei conflictuală - şi, în ultimă instanţă, miza: brigada antidrog sau va da lovitura, compromiţând inclusiv armata pentru trafic de droguri printre rămăşiţele pământeşti repatriate din Vietnam, sau se va compromite ea însăşi, cu operaţiune cu tot.

Ar fi discutabile, poate, rapelurile vizibile la Naşul / The Godfather de Coppola, culminând cu... punctul culminant: secvenţa din biserică şi cele imediat ulterioare, pe acelaşi fond sonor. Dacă, la Coppola, contradicţia se compunea prin montajul alternativ între "lepădarea de Satana" şi asasinatele comandate de Michael Corleone, aici imnurile religioase "comentează" arestările în serie ale membrilor familiei Lucas. Secvenţa în sine e corectă şi justificată, dar din păcate rămâne sub nivelul celei pe care o citează - atât la nivel de intenţie, cât şi de realizare.

De asemenea, am unele îndoieli (îndoieli, nu mai mult!) cu privire la formula finală a epilogului. Spre deosebire de majoritatea epilogurilor cinematografice care împrumută deliberat mijloacele prozei (prin inserturi scrise), acesta este unul dintre cele rare care constituie, în fond, o continuare a acţiunii, până la sfârşitul sfârşitului - aici, pe parcursul a peste cincisprezece ani. Cea mai interesantă revelaţie a acestei secvenţe finale este cea a asocierii ulterioare dintre Richards şi Lucas, acum ca avocat şi client. Şi nu e doar un cârlig de încheiere, ci un ditamai începutul: prin eforturile lor conjugate, trei sferturi din efectivele poliţiei newyorkeze au înfundat puşcăria pentru corupţie. Personal, consider mult prea încărcat, atât dramaturgic cât şi semnificativ, acest fragment de acţiune, pentru a mă mulţumi cu prezenţa lui comprimată în doar două-trei paragrafe de text, în timp ce Roberts îşi strânge dosarele de pe birouri. Era acolo material pentru un film întreg - dar... cine ştie? Poate-l vom vedea, nu peste mult. Cu siguranţă, merită.


4 decembrie, 2007, h. 17:30-19:55
Bucureşti, România




 Toate articolele despre American Gangster


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Naşul negru din Harlem într-unul dintre filmele anului - American Gangster, Carmen Mezincescu
 American Gangster, în ţara tuturor posibilităţilor, Carmen Muşat-Coman
 De rasă - American Gangster, Andrei Gorzo
 O poveste adevărată - American Gangster, Alin Ludu Dumbravă
 Poveste în piramidă - American Gangster, Iulia Blaga
 Toate articolele despre American Gangster


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer