Dilema Veche / decembrie 2007
American Gangster
Un film care se intitulează American Gangster îşi mărturiseşte implicit o ambiţie grandioasă: aceea de a impune în iconografia cinema-ului o figură capabilă să-i eclipseze pe Corleone padre i figlio, pe Scarface şi pe "băieţii buni" ai lui Scorsese. Filmul lui Ridley Scott e prea superficial pentru asta; dacă American Gangster e (aşa cum s-a spus) Naşul anilor 2000, asta nu face decît să confirme declinul cinematografiei americane din anii '70 încoace.

Acestea fiind spuse, American Gangster nu numai că merită văzut, dar chiar trebuie văzut de către oricine nu se ştie complet lipsit de simţ filmic. Din punct de vedere al scriiturii cinematografice, este cel mai virtuozic film american al anului, precum şi cel mai cursiv film al lui Scott (mai liber decît Alien, mai clar decît Blade Runner, mai fin decît Gladiator). Tehnica narativă a lui Scott şi a scenaristului Steven Zaillian e într-adevăr superbă: deşi povestea întemeierii şi a pierderii unui imperiu gangsteresc e, în liniile ei principale, aceeaşi de la un gangster la altul şi de la un film la altul, detaliile sînt adesea neobişnuite şi prezentate curat, fără gonflaj "artistic"; deşi structura e una de tip clasic, cu două planuri - al hoţului şi al vardistului - care converg treptat, personalităţile protagoniştilor sînt proaspăt create şi nu luate de-a gata din mitologia genului (cum erau personalităţile hoţului şi vardistului interpretaţi de De Niro şi Pacino în Heat), iar destinele lor par scrise chiar de ei, de la ei din cap şi nu după dictarea unei tradiţii cinematice promovate forţat la rangul de Destin cu D mare.

Acţiunea începe în 1968, cînd Martin Luther King tocmai a murit şi mişcarea Black Power e la apogeu; tot mai mulţi afro-americani se afirmă în tot mai multe domenii. Personajul titular (Denzel Washington) se numeşte Frank Lucas (atît în film, cît şi în viaţa reală) şi se afirmă în comerţul cu heroină. Nu e genul de gangster pe care-l proslăvesc azi rapperii. E discret şi controlat, ţine la maniere şi rareori face greşeli de gust. Consideră că "cel mai slab om dintr-o cameră e întotdeauna ăla care sare cel mai mult în ochi" şi e în stare să facă o criză de furie din cauza unor subalterni care se maimuţăresc cu pistoalele la o petrecere. Asemenea exhibiţii îl irită pentru că scot în evidenţă diferenţa sordidă dintre viaţa gangsterească şi viaţa care crede el că i se cuvine - aceea a unui gentleman afacerist al cărui produs se deosebeşte de produsul concurenţei prin calitatea mărcii şi accesibilitatea preţului (al lui vine direct de pe plantaţiile din Vietnam şi Thailanda), fără a se deosebi însă de alte produse de larg consum. Frank e mai naiv decît Michael Corleone: Michael, care primise o educaţie de gentleman, ştia că onorabilitatea e incompatibilă cu genul lui de afacere, în timp ce Frank, care s-a născut în Carolina de Nord, deci trebuie să fie strănepot de sclavi, chiar crede că poate fi infractor şi gentleman. A moştenit acest vis de la mentorul său, gangsterul Bumpy Johnson ("Un Luther King al meu.") şi, datorită jocului lui Washington, simţim efortul lui permanent şi zadarnic de a fi impecabil.

Adversarul lui din poliţie (Russell Crowe) nu-şi face astfel de griji. Primul lucru care merită apreciat la rolul pe care-l face Crowe e faptul că a acceptat să-l facă, deşi trebuie să fi ştiut foarte bine că personajul lui nu se compară nici în glamour, nici în pirotehnie, nici în incandescenţă, nici în glacialitate, cu al lui Washington. E doar un poliţist un pic jigărit şi totodată un pic cam bucălat, persecutat suplimentar de una dintre frezele alea masculine din anii '60, şi singurul lucru care-l face special (ce-i drept, foarte special, dacă standardele poliţiei newyorkeze erau într-adevăr aşa cum apar în acest film) e onestitatea lui. Crowe, un maestru al efectului întîrziat, îl lasă pe Washington să fie vedeta filmului şi îşi vede de treabă în jurul lui, mizînd pe faptul că antivedetismul lui trebăluitor ne va deveni treptat tot mai simpatic, pînă ce va concura serios charisma lui Washington.

Singurul lucru antipatic din acest film e morala sa. Judecata auctorială de care are parte Frank e una politică, în urma căreia personajul e semireabilitat pe motiv că (după cum fără ironie îl informează poliţistul) el "reprezintă progresul". Adică emanciparea şi ridicarea negrilor. Pe moment am crezut că nu înţeleg bine, dar apoi mi-am amintit de trimiterea la Luther King şi de insistenţa cu care filmul decupează, în tabloul de epocă, momentul primului meci dintre Muhammad Ali şi Joe Frazier, şi am realizat că, într-adevăr, asta sugerează: că ce-a făcut Ali, în domeniul său, pentru ideea de Black Power, a făcut şi Frank în domeniul său. Problema - pe care filmul dă ocazional impresia că riscă s-o piardă din vedere - este că, vînzîndu-le droguri celor de aceeaşi rasă cu el, Frank nu numai că nu i-a ridicat, dar i-a menţinut în sclavie; şi-a dobîndit puterea prin slăbirea lor. Există şi în film imagini cu victimele lui, dar, în pofida durităţii lor, nu au prea multă greutate - par scoase dintr-un film de avertisment oarecare şi băgate aici pentru a drege lucrurile. Este un film superficial.


Regia: Ridley Scott Cu: Denzel Washington, Russell Crowe, Chiwetel Ejiofor, Josh Brolin, Lymari Nadal, Ted Levine, Roger Guenveur Smith

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus