Dacă tot sîntem în ultima săptămînă a lui 2007 am ales să nu scriu despre nici o carte şi să fac cîteva notaţii pe marginea criticii literare şi a complicatelor relaţii dintre scriitori şi criticii literari.
Mai întîi, despre critici. Scăderea audienţei criticii literare şi pierderea treptată a prestigiului de piaţă în defavoarea formelor alternative de promovare a cărţilor au întors interesul criticilor spre propria tabără. Tot mai multe cronici de întîmpinare fac referinţe la alte cronici de întîmpinare sau la frazele de pe copertele cărţilor. Critica literară pare să-şi restrîngă aria la cei care o practică şi, în loc să devină un discurs public, îşi caută repere şi obiective pe propriul teren. Sigur, critica literară a fost dintotdeauna autoreflexivă şi suficientă sieşi, dar mă aşteptam la ceva mai multă deschidere în condiţiile unei pieţe de carte (şi de idei) tot mai libere. Fără a mai juca un rol semnificativ pe piaţa de carte (şi de idei, iată!), criticii îşi dispută capitalul simbolic şi îşi reclamă autoritatea exclusiv în interiorul breslei. Discursul critic îşi restrînge, conştient sau nu, mizele şi acceptă statutul de nişă, deloc onorabil în acest context. Altfel spus, criticii au ajuns să scrie despre şi pentru critici. Dar asta nu e încă nimic.
Revistele literare par deseori nişte tabere care-şi trimit criticii să lupte corp la corp cu criticii altor tabere în încercarea de a-şi revendica poziţia în cîmpul literar şi de a-şi impune propria ideologie culturală. Cartea nu mai este obiectiv, ci, de cele mai multe ori, pretext. Funcţia oarecum parazită a criticii literare reclamă acţiune, devine un act de gherilă în care confruntarea nu este nici egală, nici frontală. Legitimarea critică se face tangenţial şi distructiv, prin partizanate şi raportare negativă la celălalt. Prea puţini mai pun preţ pe faptul că există o sumă de opinii critice care se completează şi se suprapun, valoarea cărţii reieşind, aproape de la sine, din zona comună a tuturor textelor critice dedicate ei. Nu, propriul verdict trebuie impus cu forţa, iar preopinentul critic, anihilat (în uralele propriei tabere, căci cititorului prea puţin îi pasă). Sînt precaut şi nu dau exemple; data trecută cînd am făcut-o, eu şi Dilema veche - revistă cu un important capital simbolic pe piaţa culturală - am devenit ţintele acestor gherile critice oricînd în căutarea unei reacţii negative care, beneficiind de transferul inerent de imagine, le vor face mai vizibile. Unui text al meu, scris polemic la adresa unui articol dintr-un cotidian şi publicat, la vedere, în aceste pagini, i s-a răspuns pe blog, acolo unde regulile dialogului civilizat nu sînt deloc stricte (pentru a folosi un eufemism) şi unde argumentul lasă loc mai mereu proceselor de intenţie.
Ceea ce pare a fi efectul orgoliului criticii literare, şi anume nostalgia după un consens critic (altfel cum să-ţi explici permanenta amendare a verdictelor celorlalţi în cronicile de întîmpinare!?), nu este decît o strategie de autoimpunere cu mijloace neconvenţionale şi, mai ales, un semn de intoleranţă critică. Fapt cu atît mai trist cu cît acest fundamentalism critic de gaşcă se manifestă mai ales la tineri, seduşi de gloria (imediată & nemeritată, căci fatalitatea discursului critic îl face să pară pe cel care critică invariabil mai deştept şi mai pertinent), pe care o asigură refuzul şi agresiunea critică, întotdeauna mult mai facile şi mai spectaculoase decît banalul (dar dificilul) echilibru sau decît plictisitoarea (dar curajoasa) admiraţie. Mă uimeşte să văd cum tineri critici, colegi de generaţie, preferă insurgenţa indulgenţei şi mă descumpăneşte să-i văd capabili de atîta înverşunare şi resentiment critic şi atît de puţin dispuşi să-şi afirme toleranţa, entuziasmul, plăcerea literaturii, dincolo de orice partizanat.
De cealaltă parte, scriitorii au la îndemînă blogurile şi Internetul. Dacă scrisorile, telefoanele, cărţile trimise prin poştă, uneori pe adresa de acasă (chiar aşa, de unde fac rost scriitorii de adresa criticilor?!), dacă toate acestea rămîn fără un răspuns critic sau dacă, dimpotrivă, receptarea, chiar şi pozitivă, nu e suficientă sau nu-i mulţumeşte, există căi de răzbunare. Hărţuiala prin e-mail-uri, telefoane şi chiar SMS-uri este o practică soft. Se practică deseori terorismul de blog şi chiar de YouTube, al cărui slogan - "broadcast yourself" - este perfect pentru acest tip de contrareacţie. Continui să nu cred în blogurile literare, în blogurile de autor, mai exact. Le recunosc deschiderea democratică, utilitatea mediatică şi audienţa, dar nu cred că blogul este benefic unui scriitor. Blogul este cronofag, dispersiv, epuizant şi mult prea interactiv pentru a inspira şi motiva un scriitor. Scriitorul scrie cărţi, personale sau nu, topind în ele toată experienţa lui existenţială, de la nimicurile cotidiene la dramele sufleteşti, sau ficţionînd; scriitorul nu scrie bloguri publice. Prezenţa cititorului este perturbantă şi deviantă mai ales prin acest tip de contact democratic. Însă, fireşte, fiecare scriitor este liber să scrie, să comunice cu cititorii şi să-şi consume timpul cum crede de cuviinţă, mai ales că blogul, recunosc, poate fi un exerciţiu zilnic, frivol, relaxat şi, prin asta, necesar (blogul fiind, în fond, jurnal online), o paranteză, aşadar, recreativă şi consolatoare, dar şi alienantă atunci cînd scrisul pe blog dă iluzia scrisului adevărat.
Din păcate, blogul predispune la tot felul de reacţii pe care un scriitor ar trebui să şi le reprime. Blogurile literare par adesea nişte ghişee unde scriitorul - sau altcineva, anonim, cu identitate incertă etc. - apare din cînd în cînd să-şi flateze fanii şi cititorii, dar, mai ales, să-şi înjure "duşmanii". În aceste condiţii, blogul este peştera, văgăuna de unde sînt iniţiate atacuri la adresa celor care nu sînt de acord cu tine sau cu care tu nu eşti de acord. O formă de terorism fără un cod al dialogului şi care, de multe ori, merge mînă în mînă cu gherilele critice. Mai ales că, astăzi, cîmpul cultural este suficient de variat pentru orice coaliţii şi partizanate, fie acestea şi temporare, căci contextuale.
În final, ca să schimb tonul, transcriu cea mai simpatică scrisoare primită de mine anul acesta: "Dle Chivu, vă rog mult să-mi evaluaţi această cărticică (contra cost bineînţeles) deoarece cunoştinţele cărora le-am dat cîte un exemplar m-au băgat în ceaţă, unul mi-a spus că-i mediocră, altul mi-a zis că-i atractivă, altul mi-a zis că-i obscenă, altul mi-a zis că-i telegrafică. De aceea vă rog călduros să mă scoate-ţi din această ceaţă. Cu mult respect, V.I.M". Dle V.I.M., din fericire, nu e nevoie să mă plătiţi întrucît cunoştinţele dvs. se pricep la literatură: cu toţii au dreptate. La mulţi ani!