Performance sangvin

2007 a respectat dominanta bazarului estetic destul de haotic, identificabil şi în anii precedenţi. Deja nu mai este pentru nimeni o surpriză că direcţiile repertoriale asumate, că opţiunile regizorale încadrabile într-un program de afinităţi recognoscibile devin din ce în ce mai greu de urmărit. Spectacolelor le lipsesc selecţia de intercepţii contemporane integrate într-un discurs argumentat şi dus pînă la capăt şi relevanţa post-circumstaţială a opţiunii. Cele mai multe nu au nici nerv actual, nici bază de reflecţie, nici sens. A căuta cu orice preţ semnificaţii acolo unde redundanţa şi arbitrariul primează devine un exerciţiu inutil. Spectacolele au ajuns să fie (cu mult prea puţine excepţii) scurgeri liniare de poveşti de la care pleci cu frecventa întrebare: Aşa, şi?

Din păcate, la nivel de receptare, le mai lipseşte un lucru fundamental - şi aici e vina criticii. Nu au parte de un tip de percepţie organică, de o critică analitică în adîncime, ci doar de una simplist descriptivă. Lectura montărilor e făcută pe bucăţi, disociativ, dezmembrant, fără o viziune de conţinut ansamblic. Fără o atenţie distributiv cumulativă care să ţină cont de miza rotundă a concepţiei spectacolului. A vorbi despre un spectacol ca With a little help from my friends de Maria Manolescu, regizat de Radu Apostol la Teatrul "Vasile Alecsandri" din Iaşi sau de Viaţa cu un idiot de Victor Erofeev, în regia lui Andriy Zholdak (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu) fragmentat, în absenţa unei legături între particulele care, pînă la urmă, dau montării dimensiunea de concert live înseamnă a face un mare deserviciu laboratorului de asamblare a spectacolului şi posibilei lui interpretări. 2007 a fost un an teatral în care cîţiva regizori şi-au trasat liniile de coerenţă estetică.


Trotuarul intră în teatru

Gianina Cărbunariu a revenit la Teatrul Foarte Mic cu un spectacol de penetrare urbană acută şi acidă - Sado-Maso Blues Bar - care accentuează punctul forte al creaţiilor regizoarei: atitudinea reactivă faţă de o realitate socială extrem de vulnerabilă. În Stop The Tempo - Teatrul LUNI -, Gianina Cărbunariu valoriza un triunghi saturat de obsedanta supravieţuire în fuga de la un job la altul, de la o zi la alta, de la o Românie cu identitate incertă la o Românie-reclamă penibilă la detergent. Trei tineri bîntuiau nopţile prin cluburi, încercînd să se deconecteze de la vîrtejul care le torpila simţurile. Stop The Tempo a fost publicat în 2007 la New-York într-o antologie de piese româneşti contemporane (după ce apăruse în 2004 în română la Editura LiterNet).

mady-baby.edu - Teatrul Foarte Mic, piesă montată anul acesta în varianta străină Kebab la Royal Court - Londra, la Schaubühne am Leihniner Platz - Berlin, la Théâtre-Sudio - Paris şi publicată, împreună cu Stop The Tempo, la Actes Sud-Papiers, trafichează un corp românesc în contextul visat al profitabilei prostituţii internaţionale, care se transformă în cel mai cumplit coşmar, sfîrşit în moarte. Mady e tamponul uman care absoarbe pumni şi picioare pînă cînd devine o bucată de carne inertă.

Sado-Maso Blues Bar (text Maria Manolescu) iese la / în stradă şi tractează agitaţia urbană, paşii rulaţi prin faţa vitrinei de la Teatrul Foarte Mic, ochii lipiţi de geam în intimitatea spectacolului. Cărbunariu face un teatru in situ, de interfaţă şi intervenţie citadină, un teatru în care noţiunea fizic temporală aici-acum e performativ aplicată la toate nivelurile montării, de la cel de interpretare la scenografia lui Andu Dumitrescu. Actorii ies din teatru, scriu pe geam, spală geamul, saltă teatrul pe trotuarul devenit centru de referinţe în spectacol. Sado-maso propune un teatru-instalaţie care te mişcă inteligent. Strada e actant de-pasivizat nu doar prin dinamica iminentă, dar mai ales prin stimularea reacţiei de participare înăuntrul spectacolului. A te afla în situaţia de spectator devine în conceptul montării o situare într-un rol de dublă orientare a privirii, perfect adecvată voyeurismului relaţiilor de autoritate manipulată pe care un club sado-maso îl presupune. Te uiţi la actori şi dincolo de actori, în strada-performance.


Torturat şi spălat cu zăpadă

Stratificarea privirii e esenţială şi în spectacolul regizat de Zholdak, cel mai violent-inocent manifest de teatru cinematic din 2007. Viaţa cu un idiot expune şi interpune între acţiunile din scenă şi ecranele suspendate care suprasolicită "creierul senzorial" al spectatorului filtre de bombardament vizual. Tunul de imagini fiziologic brutale - excrementele cu care idiotul acoperă pereţii - şi poetic candide - zîmbetul hipnotic al îngerului cu buza crăpată care-şi cîntă la pian agonia şi furia - fac din Viaţa cu un idiot un performance-concert filmat în direct. Zholdak concepe un teatru de risc maxim, un teatru care te izbeşte de geam şi apoi te spală cu zăpadă.

Dramaticul este la ucraineanul care-şi stoarce actorii pînă îi aduce în stadiul vitalităţii demonice, pînă le pompează în corpuri materie explozibilă suma unor contraste armonizate. Ele se află, în grade diferite, şi în Othello?! sau în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, unde cîinii neîmblînziţi şi bătaia cu gălbenuşe de ouă legitimează polaritatea dramatică. Teatrul lui Zholdak e murdar şi pur, e exaltat şi distanţat, folosind tot arsenalul vizual contemporan, hiperactivat şi decantat.


Fiola cu ţicneală

Spectacolul regizat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ - Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele (Petr Zelenka) - scandează demenţa zgomotelor străzii şi zumzetul ţicnelii cotidiene în cămăruţele unor oameni prea singuri ca să nu o ia razna atunci cînd li se interzice să mai doneze sînge sau cînd le învie manechinul iubit. În Povestiri..., partajarea însingurării se face la vedere, între semne de circulaţie şi fiole cu care personajele adorm ghemuite, donîndu-şi ţăcăneala inocentă şi visînd la "razna" de mîine. Afrim pune la bătaie cu aceeaşi abilitate de dozaj contrapunctic din joi.megaJoy sau Plastilină nodul din gît şi contracţiile din stomac. Adică tristeţea celei care rămîne cu sîngele în venă pentru că normele europene impun noi standarde pentru donatori şi rîsul exploziv din show-ul muzical.

Regizorul care a gîndit în 2007 formule de spectacole extrem de diferite este Alexandru Dabija. Ionesco - cinci piese scurte (Teatrul Odeon) distilează absurdul într-o montare în care se citesc perfect influenţele lui Urmuz şi Caragiale. Block Bach (Teatrul Odeon) cuplează alunecările de muşchi ale lui CRBL cu virtuozitatea duetului Monica Petrică-Răzvan Mazilu şi cu gesturile conflictual miniaturale ale Cocăi Bloos atunci cînd se ceartă cu poşeta. Capra sau cine e Sylvia? (Teatrul ACT) despică tabuurile şi le ridică la plasa convenţiilor pentru care nu mai contează adversarul, ci doar răzbunarea pentru sfidarea limitei. OO! (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ) sexualizează raporturile de forţă babă-moş, cocoş-găină în aiuritoarea societate de consum. Fără pretenţii, haios şi relaxat.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.