La începuturile cinematografului, comedia a însemnat, înainte de toate, umor fizic şi slapstick. Apoi a venit o vreme când a devenit sinonimă cu sofisticarea şi clasa. Next: screwball. Până când a descoperit umorul negru şi a îngroşat cinismul. Pentru a se întoarce iar spre glumiţele trupeşti şi la prima mână (delicat vorbind).
Dar azi?! Ceea ce trece în ultimii (destui) ani drept comedie te face adesea să te întrebi dacă nu ţi-ai pierdut cumva orice urmă de simţ al umorului... Până să ajungem acolo, însă, să ne amintim puţin. În primele scurte ale fraţilor Lumière, comedia era, de obicei, un banal faux pas care punea personajul într-o situaţie (meritat) jenantă - L'Arroseur arrosé (1895!), reluat un an mai târziu de Georges Méliès într-unul dintre numeroasele filme pierdute între timp. A urmat perioada marilor comici ai erei mute, a slapstick-ului şi burlescului, a clovneriilor, alunecărilor pe coji de banană sau bătăilor cu frişcă - Mack Sennet ("the King of Comedy" şi descoperitorul lui Chaplin), Stan şi Bran, Harold Lloyd, impenetrabilul Buster Keaton - care a început în vodeviluri, alături de părinţi, pentru a deveni unul dintre autorii esenţiali dinaintea sonorului (Sherlock Jr., Steamboat Bill Jr., Generalul) -, Chaplin - singurul care a ştiut să se adapteze la lumea sonorului, cu producţii esenţiale precum satira nazismului şi a lui Hitler din Dictatorul sau umorul negru din Monsieur Verdoux.
În Europa, înainte să devină asul (american al) comediei sofisticate şi subtil-senzuale, Ernst Lubitsch (Trouble in Paradise, Ninotchka - scris împreună cu Wilder -, The Shop Around the Corner, That Uncertain Feeling) făcea poante grosiere în superproducţii UFA cu Pola Negri în rolul principal; iar suedezul Mauritz Stiller (descoperitorul Gretei Garbo, pe care a dus-o şi în America), îl preceda pe Lubitsch în capodopera Erotikon ('20). Apoi, în Hollywood, odată cu apariţia sunetului s-a născut screwball-ul (al cărui as e, indubitabil, inegalabilul Cary Grant), comedie cu apăsate accente erotice, dar fără nimic explicit (deh, cenzura), fapt ce a dus la extraordinare piruete într-ale sugestiei; maeştrii genului sunt practic sinonimi cu Golden Age-ul hollywoodian: Frank Capra, Leo McCarey, Howard Hawks (His Girl Friday, Bringing Up Baby), George Cukor (The Philadelphia Story). În aceeaşi vreme, în Anglia străluceau comediile Ealing cu ironia lor cinic/mordantă, făcând din Alec Guinness una dintre stele genului (The Ladykillers, Kind Hearts and Coronets).
Cinismul era şi una dintre trăsăturile esenţiale ale lui Billy Wilder, omul fără de care istoria filmului ar fi mult mai searbădă (Unora le place jazzul, Sunset Boulevard, Apartamentul). După era Jerry Lewis - pe care l-a îngropat ideea de a face o comedie despre lagărele naziste, francezii au început să se impună, întâi prin farsele unor Fernandel sau Louis de Funès, apoi prin idiosincraticul personaj al lui Jacques Tati, poate cea mai celebră întrupare comică alături de vagabondul lui Chaplin şi timoratul nevrotic bântuind prin mai toate filmele lui Woody Allen. După verva cameleonicului Peter Sellers în seria Pantera roz (Blake Edwards, refăcut în 2006 cu Steve Martin în rolul titular), umorul întunecat/satiric al unor Kubrick (Dr. Strangelove) şi Altman (M*A*S*H), dementele parodii ale lui Mel Brooks (Producătorii, Blazing Saddles, Young Frankenstein), delirurile marca Monty Python şi sumbrele farse ale fraţilor Coen, începe, însă, declinul. Pentru că sofisticarea şi invenţia lasă locul formulelor - fie că vorbim de parodii (echipa ZAZ şi ale lor Airplane!, Top Secret, Naked Gun), glumiţe cu, despre & pentru adolescenţi (vezi comediile anilor '80 şi resuscitarea genului odată cu American Pie) sau de moda remake-urilor care fac de ruşine originalele (ca Ladykillers-ul fraţilor Coen). Câţiva comici, însă, britanici mai ales, ne fac să mai sperăm - vezi Steve Coogan, sau Sacha Baron Cohen aka Ali G, Borat et al. Va urma, adică.