Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Examen

Inocenţii - Examen (România, 2003), de Titus Muntean


Andrei Gorzo

Dilema, noiembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Examen e un film bun în multe feluri, dar întrebarea care mă preocupa la ieşirea din sală este: ce i-aş spune unui tînăr care vrea să meargă la cinema în seara asta şi trebuie să aleagă între un film românesc, cu grosul acţiunii plasat înainte de revoluţie, şi Matrix Revoluţii? Probabil că nu mi-ar veni nimic mai bun decît asta: Examen este un thriller procedural în care vinovată de crimă este însăşi procedura. E o răsturnare cum nu prea vezi la Hollywood - Hollywoodul nu are la dispoziţie 45 de ani de proceduri care să-i ofere astfel de subiecte, şi nici nu şi-ar dori să-i aibă.

Sîntem în 1977 şi eroul, taximetristul Săndulescu (Marius Stănescu), posedă suficiente ornamente ale libertăţii - plete, insigne hippy, idei despre amorul fără prejudecăţi (adică extraconjugal) - încît să se creadă un om liber. Statul, care ştie mai bine, îl lasă să creadă ce vrea, pînă în ziua în care trebuie să condamne pe cineva pentru uciderea unei fete şi îl condamnă pe el. E arestat chiar în timp ce urmăreşte secvenţa arestării dintr-un film cu ilegalişti; cu puţin mai înainte voise să spună "trăieşte-ţi clipa" şi-i ieşise "trăieşte-ţi crima". N-aş putea să spun că, din scenariul lui Titus Muntean, cel mai mult m-au impresionat aceste premoniţii ironice: sînt prea aranjate, prea melodramatice. M-au impresionat momentele în care Săndulescu încearcă să iasă din maşinăria strivitoare a anchetei, oferindu-i în schimb altă pradă - pe soţia lui (Clara Vodă). Asta e dramă adevărată: Muntean pune beţe în roatele identificării noastre cu victima, altfel s-ar fi învîrtit prea uşor.

La fel de tare m-a impresionat libertatea de care pare să se bucure camera de filmat (directorul de imagine este Alexandru Solomon), şi asta într-un film de epocă, unde orice mişcare, în secvenţele de exterior, riscă să trădeze un detaliu contemporan. Regizorul Muntean (aflat la debut) a fost nevoit să reconstituie Bucureştiul anului 1977 cu genul de buget care, într-un film hollywoodian despre America anilor ’70, probabil că n-ar acoperi nici cheltuielile de cafea şi ţigări ale scenografilor. Dar, din clipa în care am auzit formaţia Mondial, am simţit că filmul a ajuns acolo. (Spun "am simţit" fiindcă m-am născut în 1978. Muntean s-a născut în 1965.)

Şi filmul zburdă. Nu e totul cenuşiu şi nici nu trebuie să fie: Săndulescu nu ştie de la început că trăieşte într-un stat-închisoare, zburdă şi el. Dar toate podoabele prin care-şi afirmă libertatea se dovedesc a fi gablonţuri, atunci cînd intră pe mîna procurorului Dumitraşcu (Gheorghe Dinică) - una dintre figurile acelea lipsite de stil, înspăimîntătoare chiar prin mediocritatea lor, pe care diavolul adesea le preferă măştilor sale mai flamboaiante. Nu vezi semne de viaţă interioară la Dumitraşcu, dar le vezi la maiorul Stanciu (Gheorghe Visu), şi e chiar mai rău: el încearcă să-şi păstreze măcar un reflex de autorespect profesional şi faţa lui e toată numai şanţuri, de parcă la fiecare compromis ar fi sărit cîte o aşchie din ea. Aceştia sînt oamenii care-l aruncă pe Săndulescu în iad, de unde nu iese nici la descoperirea adevăratului ucigaş (Lucian Ifrim).

Muntean ştie cum e decorat iadul, dar nu lungeşte aceste imagini - rămăşiţele fetei ucise, cadavrele părinţilor lui Săndulescu (se sinucid amîndoi) -, nu le suprasolicită de dragul frisonului. Concepţia lui despre un shocker e mult mai inteligentă. Mai şocant decît orice altceva este interviul pe care doi studenţi la film i-l iau lui Săndulescu, în zilele noastre. Acesta nu exista în primul scenariu; a apărut ca o modalitate relativ necostisitoare de a întregi filmul, în condiţiile în care proiectul iniţial nu mai putea fi dus pînă la capăt din lipsă de bani. Nu cred că arta se naşte din astfel de constrîngeri: de regulă, sărăcia nu te inspiră - te demoralizează. Dar Examen e excepţia.

La ieşirea din iad, Săndulescu e luat în primire de tinerii cineaşti, care îl duc la McDonald’s şi încep să-i vorbească despre bine şi rău; îi explică de ce e şi el la fel de vinovat ca slujitorii sistemului care l-a schingiuit. Vin cu jucăriile lor, cu narcisismul vîrstei lor, cu relativismele morale confortabile ale unor oameni crescuţi în libertate, şi conchid că de fapt nici nu-i interesează "poveştile astea cu comunismul - vechituri". După ce-şi termină hamburgerul, îşi iau jucăriile şi pleacă - să filmeze ceva mai interesant sau să vadă Matrix Revoluţii. Sînt inocenţi, dar inocenţa fără intuiţie poate fi odioasă. Sînt ca un răspuns sec, imparabil, la discursurile optimiste despre viitoarele lor împliniri. Dar mai există o ironie: Muntean, un om încă tînăr, a filmat această poveste adevărată cu o empatie care-i face de ruşine pe tinerii din filmul lui.



 Toate articolele despre Examen


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 3 - Anul 2003, Iulia Blaga
 Titus Muntean, în faţa unui nou proiect / Al doilea film e un Examen mai greu decît primul, Iulia Blaga
 Examen, de la eroare la înscenare judiciară, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer