"Într-o zi, stăteam într-un mare atelier al Academiei de Arte Frumoase din Pennsylvania. (...) Era ora trei după-amiaza. Lucram la o pictură ce reprezenta o grădină în timpul nopţii. Avea mult negru şi nişte plante verzi ieşind din toată bezna aceea. Dintr-odată, plantele au început să se mişte şi am auzit vuietul vântului. Şi nu mă drogam! Am gândit: "O, cât de minunat e!" Apoi am început să mă întreb dacă nu cumva filmul era o modalitate prin care picturile puteau prinde viaţă." Aşa rememorează David Lynch momentul descoperirii, prin intermediul picturii, a posibilităţii de a face film, iar rândurile fac parte din volumul Cum să prinzi peştele cel mare. Meditaţie, conştientizare şi creativitate, tradus de Cătălin Mesaru şi publicat de Editura Humanitas în noua ei colecţie, Biblioteca de film. "Strategia noastră e de a da publicului cinefil ocazia de a parcurge texte importante legate de cinema, într-un mod coerent", spune criticul de film Alex. Leo Şerban, care coordonează colecţia, continuând: "Pe lângă texte aparţinând unor cineaşti, colecţia va oferi cititorului lucrări de referinţă privind gramatica filmului."
Volumul lui David Lynch a apărut în original chiar anul trecut, cineastul referindu-se şi la filmul Inland Empire. Dar cartea nu e un manual despre cum se face film. Într-un mod personal, David Lynch împleteşte părerile sale despre film cu experienţa trăită de 30 de ani încoace, când a descoperit meditaţia transcendentală. Acest moment i-a schimbat viaţa pentru că deschiderea conştiinţei i-a dat armonia necesară exprimării de sine. Totuşi, un cinefil va afla destule lucruri despre "laboratorul" lui Lynch, fără a afla secretul - ceea ce e imposibil. Dar va afla, de pildă că lucrul de pornire e o idee, cât de mică. Apoi, că intuiţia are un rol fundamental, sau că lumina umple şi mobilează de multe ori un decor sărac, iar actorii nu e bine să citească la probă un text la prima vedere. Sau că organizarea e foarte importantă. Sau că dacă eşti prea deprimat şi suferi prea mult sau eşti prea furios, nu te vei putea exprima ca artist. Bine, sunt multe lucruri pe care Lynch nu le spune, şi felul în care e aşezat textul în pagină, cu ample spaţii albe pe laturi te face, la fel cum te fac filmele lui, să umpli golurile cu propria ta substanţă. De precizat că o parte din banii obţinuţi din vânzarea acestei cărţi ajung la David Lynch Foundation for Consciousness-Based Education and World Peace.
Deloc întâmplător, volumul lui David Lynch apare în noua colecţie a Humanitasului aproape concomitent cu un alt titlu al colecţiei, Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema cu Giovanni Grazzini. Volumul, tradus de regretata Andriana Fianu, a mai fost publicat în română, dar reeditarea lui e o idee bună. Care e legătura dintre cele două cărţi? Păi David Lynch vorbeşte în cartea lui şi despre Federico Fellini, aşezându-l pe lista cineaştilor preferaţi (cu două filme, La strada şi 8 1/2), şi povesteşte cum l-a vizitat la spitalul din Roma unde era internat, cu puţină vreme înaintea morţii. Conceput sub forma interviului condus cu grijă de Giovanni Grazzini, şi debutând în notă negativă - cu un Fellini sceptic faţă de ideea interviului, faţă de aspectul lui "stânjenitor" şi "schizofrenic"- volumul îşi ia zborul după prima pagină. El revelează un Fellini solar, puternic, viu, sincer, cu replica mereu la îndemână, chiar dacă uneori brutal - căci cineastul nu se lasă "prins", chiar dacă acceptă jocul dezvăluirii. Mai ales, însă, întreg volumul e străbătut de o energie extraordinară care depăşeşte şi amărăciunea bătrâneţii - tema ultimelor întrebări, lăsându-ţi sub piele tocmai ceea ce face esenţa cărţii: un artist trăieşte pentru şi prin opera sa. În 2008, Editura Humanitas speră să scoată alte 4-5 titluri din colecţia Biblioteca de film.