Istoria recentă a dansului contemporan românesc are nevoie de surfing. De plonjări în etape care nu au fost programatic structurate, care n-au reuşit să-şi lase urmele conceptuale şi practice pentru că raportarea la ele nu s-a făcut destul de aplicat. Ceea ce lipseşte fundamental este tocmai o coerenţă de investigare pe termen lung, un cadru de resurse care să facă activă evoluţia dansului. În România, dansul contemporan are o istorie cu foarte multe spaţii albe, cu intervale neacoperite în ce priveşte documentarea lor analitică, cu perioade vag sau insuficient contextualizate şi cu referinţe nesistematizate.
Dansul e acompaniat de o istorie orală, de mărturii pentru care trebuie să se creeze la un moment dat un cadru oportun de abordare critică. Altfel vom continua să avem o istorie colportată, mai mult sau mai puţin onestă şi creditabilă, de la un punct încolo, total inoperantă. E nevoie, în primul rînd, de o recuperare de context integrator, care să dea dimensiunea momentelor decisive pentru refacerea memoriei parţial scrise a dansului contemporan românesc. O astfel de recuperare a conceput coregraful Manuel Pelmuş în Suprafeţe, proiect de identificare a spectacolelor şi creatorilor-sursă din dansul contemporan în intervalul 1960-1990, cu accent pe '80. Suprafeţe e parte din platforma critică reSourcing*, care s-a concentrat pe asamblarea unor reţele de cercetare din zone artistice diferite, linkuite pe principiul articulării unui domeniu de "citire" profesionistă a culturii contemporane româneşti.
Identitatea şi coagularea spectacolelor de dans contemporan într-un fenomen vizibil, prezenţa corpului în "societatea spectacolelor" care defineau frame-ul istoric fragil al anilor '80 au reprezentat mizele demersului iniţiat de Manuel Pelmuş. Coregraful a elaborat o cercetare-pistă de analize ulterioare, o bancă de date socio-coregrafice arhivate, într-o primă fază, sub forma unor interviuri cu practicieni şi critici din perioada respectivă. Adina Cezar, Sergiu Anghel (coregrafi ai Companiei CONTEMP), Liana Tugearu (critic de dans), Grigore Constantinescu (critic şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică), Gheorghe Stanciu (unul dintre creatorii coregrafiilor pentru serbările omagiale comuniste) au punctat principalele linii de forţă - mai mult sau mai puţin underground, puternic instituţionalizate sau, dimpotrivă, căutînd mereu supape - între 1970 şi 1990. Aşa cum a afirmat Grigore Constantinescu, dansul contemporan nu a apărut ca un protest, ca o reacţie concertată de revoltă, ci ca o nevoie de schimbare de conţinut, ca o disociere estetică. Corpul ritualizat festiv, corpul de stadion accesorizat era performatorul cel mai intens mediatizat. În timp ce dansul contemporan îşi căuta locaţii, corpurile care închinau ode umpleau ecranele televizoarelor.
Pelmuş a oferit contextul de specificitate semnificativă pentru tot ce a însemnat dansul contemporan în anii '80, pentru modul în care a fost produs şi receptat, avînd în vedere că nu avea un mediu propriu de difuzare. Studiul lui are o funcţie prospectivă şi reflexivă: acoperă un gol în istoria coregrafiei româneşti, încearcă să traseze anumite linii de continuitate între creaţiile unor coregrafi care şi-au marcat perioada, produce un cîmp de informare, tatonare şi reflectare a unei perioade foarte puţin asumate la nivelul cercetării serioase pe mai multe niveluri. Interviurile devin martorii unei etape rememorate activ de către cei care i-au trăit influenţele puternic ideologizate. Spectacolele treceau prin filtrul cenzurii castrante, multe dintre ele nici nu apucau să fie văzute de public, coregrafii erau într-o continuă căutare de spaţii şi de alternative care să le facă posibilă existenţa de-marginalizată şi, atît cît era posibil, legitimată printr-o rupere de sistemul clasic de referinţe.
Din 1960 pînă în 2005, dansul contemporan a fost un copil înfiat
Cea mai importantă calitate a studiului realizat de Manuel Pelmuş este baza deschisă de cercetare ulterioară pe care o lansează, suprafaţa de intervenţie în timp care ne este pusă la dispoziţie. Fiecare amănunt devine un punct de pornire pentru sondări care, făcute într-o zonă clar delimitată - învăţămînt, spectacole care au influenţat decisiv formarea unor anumiţi coregrafi, locuri coagulante pentru căutări estetice de graniţă, teorii ale receptării -, dau dimensiunea rolului pe care dansul contemporan îl avea atunci. Cine scria în anii '80 despre dans şi cît de aplicat se scria, care erau spaţiile unde putea fi văzut dansul contemporan, ce tip de public venea la spectacolele de dans, ce se studia la liceele şi la facultăţile de specialitate, cît de mult reuşise să se impună dansul contemporan în comparaţie cu artele vizuale sau cu teatrul sînt cîteva dintre întrebările puse la bătaie.
Studiul lui Pelmuş se bazează pe o strategie de cercetare-arc, cu multiple surse de interacţiune care, de-abia de-acum încolo, necesită o documentare neîntreruptă. Suprafeţe e o cercetare într-un corpus de cercetări virtuale, care au avut cel mai bun start posibil. Interviurile - hărţi mobile ale unei perioade vulnerabile social - au documentat începutul şi cursul dansului contemporan românesc. Şi dacă stăm să ne gîndim că lipsa unui spaţiu personalizat a bîntuit istoria acestui domeniu, atunci înţelegem de ce apariţia Centrului Naţional al Dansului a fost atît de necesară. Din 1960 pînă în 2005, dansul contemporan a fost un copil înfiat.
Suprafeţe a produs un discurs de recuperare a evenimentelor-amprentă dintr-o perioadă care-şi căuta, pe de o parte, identitatea la nivel estetic, iar pe de altă parte, încerca să fenteze cenzura epocii.
* Proiectul reuneşte un grup independent de artişti şi teoreticieni din teatru, dans şi arte vizuale (între care Andreea Dumitru, Manuel Pelmuş, Lia Perjovschi, Sebastian Big, Ştefan Tiron), fiind coordonat de Asociaţia ECUMEST, cu susţinerea Fundaţiei ERSTE.