Îmbrăcată în alb, de la podele până în tavan, din fundul scenei până la ultimul rând de scaune, sala Studio a Teatrului de Comedie, nu mai este spaţiul intim al vreunei reprezentaţii, ci laboratorul unde la efectuarea experienţei se încearcă înlăturarea oricărei marje de eroare previzibile. Posesorii de bilete pătrund în sală doar după ce şi-au tras nişte cipici peste încălţările cu care au venit din zăpada şi zloata oraşului. Nu e doar dorinţa de a feri pânza albă a decorului de înnoroirea instantanee, ci şi de momentul în care spectatorul e somat (în mod delicat) să se desprindă de condiţia sa şi să se supună discursului scenic. Discurs care în forma sa vorbită se aude într-un târziu şi pare a fi alcătuit din cuvinte întâmplătoare, din replici frânte exact în momentul când urmau să-şi dezvăluie înţelesul: "nu povestea mă interesează în teatru. Nici ideile. Acestea sunt chestiuni ce ţin de literatură şi filozofie. În teatru mă interesează sistemul de relaţii dintre trupurile vii. Imaginea, dar nu în sensul în care este definită noţiunea în artele plastice. Mă interesează imaginile în mişcare ale trupurilor vii..." (Péter Nádas).
Pariul dificil al autorului este susţinut de regizorul László Bocsárdi şi de interpreţii Mihaela Teleoacă şi Dragoş Huluba. Trupurile actorilor aproape nude încearcă minute în şir să se sincronizeze poate într-un efort de rememorare, poate într-unul de prefigurare al unor trăiri comune. "Să luăm totul de la început, să mai încercăm odată", replicile care schimbă ritmul complicatului dans al dezvăluirilor-învăluiri practicate de personajele denumite convenţional Actriţa şi Actorul, trupuri în căutarea - poate - a unei identităţi, a unui nume propriu. Veşmintele cu semnificaţie universală ale clovnilor, îmbrăcate apoi, oferă libertatea de mişcare şi polivalenţa semnificaţilor necesare unui asemenea tip de reprezentaţie. Regizorul, unul dintre cei mai reflexivi artişti ai scenei româneşti contemporane a desenat cu precizie traiectoria - doar aparent întâmplătoare - a drumului celor doi, la început împreună, apoi ea eliminată, în timp ce el organizează înmormântarea în sicriele care străjuiau avanscena de la bun început.
Capacitatea de a comunica încărcătura emoţională a unui spectacol de acest fel depinde aproape integral de intensitatea trăirii actoriceşti, de puterea interpreţilor de a da viaţă convenţiilor textului şi semnelor concepţiei regizorale. În interiorul alb (scenografia: Jóseph Barta) asistăm, de fapt, la zbaterile memoriei corpurilor, la ultima încercare de a afla adevărul de dincolo de culori, de haine, de nume, de vorbe. Sunt momente - şi nu puţine - când fiorul neliniştii interpreţilor se transmite în sală, izbutesc, mai ales, să comunice impulsurile ironice şi autoderiziunea. Dar tensiunea spectacolului mai scade din când în când şi lasă să se vadă ţesătura indicaţiilor regizorale.
Racordat la expresivitatea modernităţii teatrale din anii 80 ai secolului trecut, textul lui Péter Nádas (scris chiar în 1980), vehiculează procedee şi imagini care, îndelung şi îndeobşte folosite, dau un sentiment de déjà vu. Clasicizarea noului trece în mod obligatoriu printr-un proces de selecţie şi revizuiri, la care - în cazul teatrului - publicul are ultimul cuvânt. Montarea piesei Înmormântarea nu vizează publicul ţintă al Teatrului de Comedie şi plasarea ei în sala Studio unde sunt doar câteva zeci de locuri e adecvată. În asemenea cazuri, pentru plăcerea oferită de descifrarea teatralităţii şi recompunerea realităţii, disponibilitatea este mai necesară decât cultura.
Teatrul de Comedie
Înmormântarea de Péter Nádas
traducerea: Anamaria Pop
regia: László Bocsárdi
scenografia József Bartha
cu: Mihaela Teleoac?, Dragoş Huluba.