Calendar Girls (regia: Nigel Cole)
Ce le trece prin minte (în afarră de George Clooney!) unor gospodine trecute (şi atît) în timp ce ascultă conferinţe despre broccoli, goblenuri şi croaziere pentru vîrsta a treia. O Helen Mirren minunată (şi sexy!), dar un personaj construit şi cu rol moralizator. Plus că odată ajunse la Hollywood, "fetele" nu-l întîlnesc pe George...
Morvern Callar (regia & scenariul: Lynne Ramsay)
Samantha Morton superbă chiar şi îmbrăcată. Some Velvet Morning (Lee Hazlewood & Nancy Sinatra), Can, Aphex Twin, Velvet Underground dar şi The Mamas and The Papas pe coloana sonoră. O poveste haotică şi destul de preţioasă despre o femeie şocată de sinuciderea iubitului, care-i ia banii şi romanul din computer şi pleacă la Ibiza să danseze cu cea mai bună prietenă.
In America (regia: Jim Sheridan)
Nici My Left Foot, nici In the Name of the Father - din păcate. Din nou Samantha Morton. Fantoma unui copil mort asupra unei familii de irlandezi, încercările de a trăi decent în America, relaţiile dintre ei şi relaţiile cu lumea (vecinii drogaţi dintr-o clădire sordidă new york-eză). Frumos, amuzant pe alocuri (epopeea dărîmătoare a aducerii şi instalării unui aparat de aer condiţionat care lasă întregul bloc fără curent), dar moralist şi patetic.
Anita and Me (regia: Metin Huseseyin)
Încă o mostră de umor multicultural cu indieni Punjabi şi încercările lor de acomodare şi păstrare a identităţii culturale (simultan!) într-o mică localitate britanică (plină de oameni blonzi). Două fetiţe gemene indiene mortale. Dar nu e East is East.
Live Forever (regia & scenariul: John Dower)
Britpop forever. Noel Gallagher (Oasis) vorbind mîndru despre originea & trecutul lui muncitoresc (pe şantier) într-un interior de castel secular în care arată ca un servitor ce şi-a ucis sir-ul şi i-a luat în stăpînire domeniul; mimînd mişcările coregrafiate ale actualelor trupe dance ("credeam că sînt de la o şcoală ajutătoare!"). Fratele său, Liam, care pare că şi-a fumat/ băut complet minţile. Jarvis Cocker (Pulp)! aşezat turceşte pe un pat dintr-un hotel de mîna a treia pe cale de prăbuşire (undeva în Sheffield) - cuvertură albastră cu flori mov & perdeluţă asortată included; şi nimic nu e mai senzual decît exclamaţia "oh, dear!" cînd reporterul îi spune că piesa lor din '95, Common People, e esenţa esteticii Britpop. Damon Albarn (Blur) semănînd izbitor cu James Dean, plictisit/ trist într-un tipic pub englezesc - despre politică, dispute muzicale şi extra-, aroganţă şi maturizare (în timp ce zdrăngăne absent nişte ukulele). Nici urmă de Brett Anderson (Suede), cu excepţia coperţii Select Magazine din '93 (cu el peste faimosul Union Jack) şi a 30" din clipul Animal Nitrate! Prea puţină muzică (pe un soundtrack ce cuprinde totuşi, pe lîngă hiturile celor amintiţi, Massive Attack, Radiohead, Underworld), înecată în vorbele în general plicticoase ale criticului Jon Savage şi editorului James Brown (Loaded); plus Peter Mandelson, omul lui Tony Blair. O morală evidentă - cel care le-a luat locul şi a cucerit lumea e Robbie Williams şi una (implicită, genială!): Massive Attack Live Forever!..
This is Not a Love Song (regia: Billie Eltringham)
Combinaţie sublimă de Gerry (van Sant) şi Funny Games (Haneke), pe un scenariu de Simon Beaufoy (The Full Monty), undeva printre dealurile Scoţiei. O imagine superbă (Robbie Ryan) şi o poveste sumbră, în ciuda accentelor umoristice, despre prietenie, întîmplare, fatalitate, trădare şi răzbunare.
The Last Great Wilderness (regia & scenariul: David Mackenzie)
Un soundtrack superb semnat The Pastels, plus Jarvis Cocker (again!) cîntînd I Picked A Flower. Tot în Scoţia (profundă şi doar parţial inteligibilă). Filmat superb tot în DV, atmosferic, haotic, cu o galerie incredibilă de freaks - o nimfomană, un ex-preot pedofil, fantoma unei sinucigaşe, un vînător solitar şi cei doi protagonişti (unul pornit să dea foc casei celui care i-a luat nevasta şi un soi de gigolo spaniol urmărit de oamenii unui mafiot pe a cărui soţie o "servise"). O petrecere în travesti, un bărbat în rochie lungă de seară spărgînd kung-fu style o uşă, a touch of Lynch (pe alocuri ratată), o castrare şi.. o oaie într-un gard de sîrmă.
Deathwatch (regia & scenariul: Michael J. Bassett)
Pe fundalul WWI, un aparent horror într-o singură locaţie - o tranşee imensă (ai cărei pereţi noroioşi mustesc de sînge), cadavre în descompunere, înecate tot în noroi, şobolani care devorează un om de viu, sîrmă ghimpată ce pare vie delimitînd (alături de ceaţa groasă) spaţiul halucinant ce pare un soi de Sălaş Negru (Lynch din nou!) ce pune stăpînire pe minţile oamenilor făcîndu-i să (se) ucidă şi din care nu există scăpare. Poveste de război. Coming of age a unui puşti de 16 ani, Charlie Shakespeare, înrolat din proprie voinţă (!), jucat de un Jamie Bell greu de recunoscut. Un misterios gaz, care ar putea fi explicaţia pentru tot ce se întîmplă, ploaie, mocirlă şi moarte. Cîteva secvenţe greu de scos din minte, deşi nu există violenţă gratuită şi nimic din voioşia multelor horror flicks din ultimii ani. De fapt, o foarte neliniştitoare fabulă despre esenţa răului şi felurile lui de-a irumpe în lume. Partea veselă a moralei ar fi "Soldatul Shakespeare se salvează singur!" (Vizitaţi, pentru mai multe informaţii, situl regizorului)
Doctor Sleep (regia & scenariul: Nick Willing)
Goran Visnjic, un generic - castel de cartoane colorate, nişte obscure referinţe oculte, o foarte interesantă terapie prin hipnoză pentru lăsat de fumat (peisaj măreţ à la Lord of the Rings pe care fumul ţigării îl înnegreşte şi ucide) şi o crimă ce implică un şobolan pe sub piele sînt cele mai bune lucruri din acest film poliţist făcut parcă pentru tv. Povestea unui psiholog urmărit de viziuni macabre, ce poate "vedea" în minţile pacienţilor săi şi care urmăreşte un criminal ucigaş de fetiţe.
Bollywood Queen (regia: James Gooding)
Culori isterice (vezi titlul) şi un melanj delicios de muzici indiene şi beat-uri de club foarte britanice. Love story condamnat de rude, cu peripeţii previzibile, între o indiancă dintr-o familie tradiţionalistă (cum altfel?) ce se visează vedetă R'n'B şi un englez sărac de la ţară. Dragostea învinge, evident, iar filmul îţi zboară din minte, lăsîndu-te înviorat de amintirea frumuseţii şi energiei celor doi protagonişti.
All or Nothing (regia & scenariul: Mike Leigh)
Cel mai sonor nume din selecţia de noutăţi. Cireaşa de pe tort (sau, dacă preferaţi, bomboana de pe colivă). O poveste în stilul lui Leigh (Secrets & Lies), dar mult mai deprima(n)tă, cu personaje extraordinar construite, as usual (un taximetrist supraponderal, copiii asemeni, soţia şi vecinii), emoţie şi afecţiune. Actorii, în frunte cu Timothy Spall, sînt ca întotdeauna minunaţi. Memorabilă e o discuţie taximetrist - clientă (vorbitoare de un soi de frangleză) despre viaţa, iubire, familie etc. Singurul defect - 15 minute în plus (ultimele). Va intra şi pe ecrane luna aceasta.
P.S. Bonus-ul selecţiei realizate de criticul Mihai Chirilov (million thanx 4 orgasmicul Live Forever!!!) a fost medalionul Michael Caine.