Lilja 4-ever este cel mai recent (al treilea) lungmetraj al tînărului (34 de ani) regizor suedez Lukas Moodysson şi a fost inclus în selecţia ediţiei a 2-a a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, în secţiunea 3X3 (alături de precedentele - Fucking åmål şi Tillsammans). Ingmar Bergman i-a numit filmul de debut "prima capodoperă a unui tînăr maestru"; cronicarul de la The Guardian îşi încheia articolul despre Lilja 4-ever numindu-l "capodopera de maturitate a unui maestru". Filmul, turnat în Estonia şi Suedia, a fost prezentat în cadrul mai multor festivaluri (Veneţia, Londra, Stockholm 2002) şi premiat (cel mai bun film, regie & scenariu - L. Moodysson, actriţă - Oksana Akinshina şi imagine - Ulf Brantås) la Guldbagge Awards (premiile industriei de film suedeze). E povestea sumbră şi aparent lipsită de speranţă a unei adolescente (părăsită de mama ei, obligată să supravieţuiască prin forţe proprii în fosta Uniune Sovietică acum capitalistă) ce pleacă în Suedia căutînd o viaţă mai bună şi se trezeşte sechestrată, brutalizată şi obligată să se prostitueze. Ce o deosebeşte însă de miile de cronici ale viselor adolescentine frînte de o lume meschină şi crudă este faptul că sordidul evenimentelor nu "contaminează" nici o clipă personajul principal a cărui puritate rămîne intactă; a fost pentru mine (alături de Gerry al lui Gus Van Sant) revelaţia selecţiei făcute de Mihai Chirilov pentru Festivalul de la Cluj şi mi se pare unul dintre rarele momente de graţie şi emoţie pură (să spun cathartică?!) hărăzite spectatorului de cinema din ziua de azi.
Din păcate, nu a fost posibilă includerea filmului între cele aduse la Bucureşti şi prezentate la Cinema Elvira Popescu în perioada 3-15 iunie. Celelalte două filme ale lui Moodysson pot fi însă vizionate aici.
Scrijeleşti cu un ciob pe lemnul unei bănci - între blocuri, într-un orăşel întunecat şi sordid "undeva în fosta Uniune Sovietică". De parcă ai vrea să te asiguri că laşi ceva în urmă, că nimeni nu va putea uita. Într-o altă zi la fel de urîtă, singurul tău prieten, un băiat de 11 ani pe nume Volodia care se visează Michael Jordan, şi-a însemnat numele pe aceeaşi bancă. Atunci tocmai aflaseşi că mama ta pleacă în America ("America!" le rîdeai în nas voioasă oamenilor acri şi urîţi din jurul tău) doar cu noul ei iubit, lăsîndu-te pe tine aici. Acum nişte adolescenţi idioţi - fratele colegei tale, Nataşa (pe care o credeai prietenă şi care te-a trădat) şi amicii lui - îţi aruncă insulte de la adăpostul balconului; tu scrii mai departe, spui "nu am terminat!" pe un ton hotărît cînd Volodia încearcă să te convingă să plecaţi, deşi cuvinte tot mai urîte vin spre tine de sus fără oprire. Apoi te ridici, faci un semn obscen şi pleci liniştită, perfect inocentă. Ştii că nu te pot atinge.
Lilja dragă, lumea e plină de poveşti cu familii sărace, tineri abandonaţi de părinţi şi uitaţi, ignoraţi de semenii lor. Am văzut una chiar aici, la Cluj -Sweet Sixteen*. Acestea n-au însă importanţă (decît de document(ar)e), o să fie întotdeauna doar (în cel mai bun caz) produse bine făcute. Istoria ta ar putea părea din aceeaşi categorie - cu lucrurile ce încep rău şi continuă tot aşa, pînă la limita suportabilului. Nu cred că are rost să detaliez toate chinurile pe care ţi le-a rezervat viaţa - oricine şi le poate imagina. (De altfel, Moodysson spune: "Am vrut ca oamenii să ghicească foarte devreme ce urmează să se întîmple, apoi să fie obligaţi să stea şi să privească cum se întîmplă.") Nu despre ele e vorba, ci, pur şi simplu, despre tine! Despre o fată de 16 ani căreia viaţa nu îi oferă nimic, ba chiar îi ia şi puţinul pe care îl avea - de la mama care o părăseşte şi scrie Serviciilor Sociale că nu mai vrea să ştie de ea, prietena care îi pune în cîrcă propriile păcate (prostituţia prin cluburi), apartamentul în care locuise (schimbat de mătuşa care trebuia să-i poarte de grijă pe o magherniţă insalubră) la încrederea în oameni (înşelată de fiecare dată) şi demnitate (nu e un cuvînt prea mare, sper!). Şi care rămîne în ciuda a tot de o candoare complet dezarmantă pînă la sfîrşit.
Lilja, nu am putut să te judec atunci cînd ai ales să-ţi laşi în urmă prietenul care îţi spusese la un moment dat "Mi-ai salvat viaţa. Acum o să ţi-o salvez eu pe a ta." (promiţîndu-i, e drept, că îl vei lua la tine mai tîrziu; dar nu aşa făcuse şi mama ta?) pentru a urma un vis, o poveste în care ai ales să crezi - o altă ţară unde (credeai tu) să ai parte de un viitor strălucitor alături de cineva care (spunea că) te iubea. Ştiam că nu te aştepta nimic bun acolo (aşa cum bănuia şi Volodia) - doar în primele clipe în care te-am văzut alergai ameţită pe străzile unui oraş străin, oprindu-te abia pe parapetul unui pod şi, oricum, iubitul tău Andrei părea prea minunat ca să fie real. Ştiam şi totuşi am sperat în ciuda evidenţei într-un miracol. Pînă la urmă, nu-ţi trebuia mult ca să te bucuri - nişte clei inhalat din cînd în cînd cu Volodia în apartamentul în care locuiaţi sau într-o bază de submarine dezafectată unde lucraseră părinţii voştri şi unde el dormea cînd tatăl (probabil alcoolic) îl alunga de acasă, să alergi cu el pe acoperişuri pustii, să-i poţi cumpăra un cadou de ziua lui (o minge de baschet), chiar cu întîrziere, să fumezi o ţigară după alta, să mănînci încă o îngheţată la MacDonald's...
Lilja, am o relaţie destul de neclară cu etajele superioare (fie că le numim Dumnezeu sau oricum altcumva), dar întîlnindu-te am început să cred că există îngeri, pentru că nu ţi-am putut găsi altă "etichetă". Pentru că răspundeai cu o privire trist-nedumerită răutăţilor şi agresiunii şi îţi construiai dintr-o masă şi cîteva cearşafuri un adăpost care să te izoleze de tot ce era urît şi devenea insupotabil în jur. Uitasem însă că lumea asta nu e făcută pentru asemenea fiinţe. Îmi amintesc cum Volodia, deja înger cu aripi mari, albe şi mingea de baschet în braţe îţi spunea "Dacă sari acum, o să te prind şi totul va fi ok. Dar atunci toţi nenorociţii care te scuipă o să cîştige!". (Stăteaţi pe marginea terasei unui bloc foarte înalt - în Suedia promisă; în iadul găsit acolo, unde o brută oarecare te vindea prin parcări sau supermarketuri unor adulţi libidinoşi). Sau te văd alergînd bătută şi confuză ("Unde să mă duc?"; strigătele tale de ajutor se opriseră pe lîngă căştile unuia care trecea dincolo de uşa apartamentului unde erai ţinută captivă) pe străzile acelui oraş din Suedia în timp ce în fundal Rammstein urlă Mein Herz brennt.
Ştiu că nu mai eşti. Dacă mă gîndesc raţional, ştiu chiar că eşti un personaj dintr-un film ce-ţi poartă numele, dar... te-am privit 109 minute pe care mi le-aş fi dorit nesfîrşite şi aş fi vrut să te păstrez pentru totdeauna (Lilja 4-ever, remember? nu s-ar fi putut găsi un titlu mai potrivit). Lilja, poate că n-am fost foarte coerentă - nici nu ştiu unde ţi-aş putea trimite rîndurile astea - dar trebuia să-ţi scriu, măcar ca să-ţi mulţumesc pentru cele mai frumoase clipe de cinema întîlnite de mult timp încoace. Şi pentru că m-ai făcut să-mi pese, să mă bucur şi să sufăr cu tine.
* Ultimul film al lui Ken Loach, dramă perfect realizată despre încercările unui adolescent de a cîştiga atenţia/afecţiunea mamei sale ce urmează să iasă din închisoare în ziua în care el împlineşte 16 ani. În meniu: bătăi, (trafic de) droguri, o familie destrămată, un actor (neprofesionist!) extraordinar (Martin Compston) şi - incredibil pentru realismul socialist militant al lui Loach - umor...