"Vreau să creez o lume care să existe în afara graniţelor moralei şi bunului simţ." spunea într-un interviu sud-coreanul Kim Ki-Duk. Dacă Lars von Trier şi Wong Kar-wai sînt nume cu o anumită rezonanţă pentru spectatorii autohtoni, filme ale lor fiind prezente pe ecrane în ultimii ani, înclin să cred că domnul KKD (regizor, scenarist, decorator, monteur şi chiar scenograf) este un necunoscut pentru publicul romîn, la fel ca şi cinematografia din care vine. Pe de altă parte, straniul personaj de cca 40 de ani, autodidact şi fără vreo educaţie în materie de cinema înainte de a se apuca să facă filme este considerat şi în propria ţară o figură aparte, controversată. Un motiv în plus pentru a vă lăsa prinşi în mrejele şi cîrligele (a se vedea The Isle!) universului său violent, aflat la limita greu determinabilă dintre realism şi absurd şi populat de stranii creaturi marginale despre a căror "normalitate" e mai bine să nu te întrebi. Se consideră un cineast politic - în sensul abordării acestui tip de probleme în toate filmele sale (zece pînă acum), deşi mulţi preferă să-i pună etichete de genul "dezaxat" sau "obsedat". Îşi începe filmele pornind de la cîte o imagine foarte puternică, în jurul căreia se organizează şi structurează apoi întreagă istorie. Eroii săi sînt oameni ciudaţi (unii ar putea spune chiar "serios deranjaţi mintal"), uneori în pragul nebuniei, singuratici, cu modalităti cel puţin ciudate de a interacţiona cu ceilalţi, cu aşa-zişii oameni normali ("Ce înseamnă să fii normal? (...) Pentru mine, cei din filmele mele sînt mainstream-ul" spunea tot într-un interviu), pe care încearcă de multe ori să-i ţină prizonieri (nu doar metaforic!) în lumea lor. Celor care îi reproşează excesele, i.e. violenţa extremă - de altfel, tema mărturisită a unuia dintre filmele pe care le puteţi vedea la TIFF, Address Unknown (2001) -, sexul care e în general pe muchia sado-masochismului (sau dincolo de ea, ca în relaţia evocată în The Isle), eroinele în general prostituate (sau, oricum, femei decăzute), le spune că nu văd mesajul disperat din spatele acestora, adăugînd că "poate nu sînt ei în stare să se identifice cu experienţele mele". Disperarea e de altfel unul dintre elementele definitorii ale lumii lui KKD, alături de obsesia spaţiului (de obicei umed, deprimant, în descompunere) şi a captivităţii; şi ce altceva poţi aştepta de la un om care susţine că nimeni nu se schimbă, că violenţa trece (amplificată) de la o generaţie la alta, că nu există ispăşire şi putem găsi fericirea doar acceptînd toate astea şi fără să ne temem "să (de)cădem cît de jos se poate". Mai sînt apa, cu întreaga simbolistică aferentă, discriminările întîlnite la tot pasul - în Address Unknown, de exemplu, avem de-a face cu lumea din jurul bazelor militare americane de pe teritoriul Coreei de Sud şi toate complicatele interacţiuni între soldaţi şi populaţia locală; apar totodată şi unele "rezultate" (copiii cu origine "mixtă") -, lipsa de înţelegere şi compasiune.
Cu alte cuvinte, nişte filme provocatoare şi departe de-a fi uşor/distractiv de urmărit, dar care pot să pună sub semnul întrebării ideile obişnuite despre ce e (in)acceptabil, urît/ frumos, despre (a)normalitate sau (dez)ordine. Încercînd să reconstituie în filmele sale un fel de compendiu al cruzimii - văzută ca element definitoriu pentru om şi, mai ales, pentru istoria recentă - în numeroasele ei forme şi manifestări, regizorul pare mai curînd să-şi urmărească credinţa că numai arătînd răul/relele din noi "aşa cum sînt" (oricît de greu de suportat ar fi asta) putem să le înfrîngem, să ne vindecăm.
Lăsaţi aşadar teama de (auto)mutilări deoparte şi mergeţi să vedeţi dacă are dreptate. Sau poate sînteţi sadici, şi-atunci e posibil să vă distraţi de minune!...