2007 va rămâne, în istoria cinematografului românesc, drept anul care a adus cele mai importante premii: Palme d'Or la Cannes şi Academy Film Awards (pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie) pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, al lui Cristian Mungiu; respectiv premiul secţiunii Un Certain Regard, tot la Cannes, pentru California Dreamin' (nesfârşit), al lui Cristian Nemescu. E greu de imaginat că cinematografia română va mai obţine prea curând un alt Palme d'Or. În momentul acesta, filmul românesc e pe val, deci sunt de aşteptat şi alte premii mari, la festivaluri prestigioase, în anii ce vin, cu condiţia să existe şi filme noi de valoare.
În acelaşi timp, 2007 e şi anul cu cel mai mic număr de premiere româneşti în sălile de cinema, după 2000 încoace: doar 6 filme de ficţiune (lung-metraj), un documentar (tot lung-metraj) şi un film de animaţie au ieşit în cinematografe. În plus, 3 premiere sunt la polul opus dpdv calitativ faţă de cele 2 premiate la Cannes. Acestea sunt: Ticăloşii, de Şerban Marinescu; Logodnicii din America, de Nicolae Mărgineanu; Îngerul necesar, de Gheorghe Preda. Pentru corectitudine, trebuie să spun că nu am văzut După ea, de Cristina Ionescu, deci nu mă pot pronunţa.
Despre Ticăloşii - thriller politic de proastă factură, forţat şi prost lucrat de la scenariu şi până la montaj - am scris prin martie-aprilie 2007, la momentul lansării lui în cinematografe şi n-am să revin.
Logodnicii din America e unul din acele exemple tipice de film românesc lamentabil, fals în totalitate, cu replici rizibil de proaste şi forţate, cu un joc al actorilor (în ciuda distribuţiei care-l include pe Marcel Iureş, de exemplu) la fel de forţat ca tot restul. Cu puseuri de preţiozitate (vrea să bifeze teme "la zi", cum ar fi homosexualitatea unui personaj, dar o face atât de caraghios...), cu un subiect şi el care se vrea neapărat la ordinea zilei (revenirea în ţară, din America, a unei femei fugite în anii comunismului, pentru a-şi descoperii turnătorii şi a le cere socoteală), filmul nu reuşeşte nici măcar să se ridice la un nivel acceptabil. Nicolae Mărgineanu e un regizor destul de preocupat de procesele de recuperare a adevărului (Binecuvîntată fii, închisoare, 2002; Faimosul paparazzo, 1999) şi de chestiunile de ordin moral, dar aceste interogatorii au de fiecare dată o mare doză de falsitate care începe cu scenariul, continuă cu regia (mai ales lucrul cu actorii) şi se termină cu montajul. Plus problemele tehnice - sunetul la Logodnicii din America e atât de prost, încât filmul ar trebui subtitrat pe bucăţi mari pentru a fi înţelese replicile.
Cu Îngerul necesar, al lui Gheorghe Preda, lucrurile stau puţin altfel. Filmul e rezultatul unor ambiţii foarte mari, care din păcate n-au putut fi realizate. Preda construieşte parabola - foarte frumoasă în teorie - a unei obsesii. Obsesia unui bărbat pentru o femeie, obsesie ce merge până la moarte, la nebunie şi dincolo de ele. Problema e că în realitate lucrurile nu se leagă. Gheorghe Preda e atât de preocupat de încadratură şi de tablouri frumoase (care-i reuşesc, ce-i drept), încât scapă din vedere că scenele (şi tablourile) trebuie să se lege între ele pentru ca filmul să aibă cursivitate şi scapă din vedere mai ales (ăsta fiind punctul cel mai vulnerabil al filmului) lucrul cu actorii. Anca Florea joacă atât de prost (şi mai ales rosteşte atât de prost), încât în momentul în care deschide pentru prima dată gura, totul s-a dus iremediabil! Acesta e, de altfel, riscul major al oricărei parabole, că "de la sublim la ridicol nu-i decât un pas"... pas pe care Îngerul necesar îl face, iar rezultatul tinde spre catastrofă. Păcat, pentru că poate ar fi ieşit ceva... Îngerul necesar e filmul de debut al lui Gheorghe Preda care, dacă va şti să stăpânească fiecare detaliu, va reuşi poate pe viitor să scoată ceva măcar onorabil, dacă nu chiar foarte bun...
2007 a însemnat şi un eveniment rar în distribuţia românească: lansarea pe 35 mm, deci în sălile de cinema, în regim comercial, a unui film documentar - Război pe calea undelor, de Alexandru Solomon. Precedentul îl crease tot Solomon, acum vreo 2 ani, cu Marele jaf comunist. Iar alte documentare lansate pe ecranele româneşti... nu-mi vin în minte decât Bowling for Columbine şi Fahrenheit 9/11, ale lui Michael Moore. Filmul de faţă vorbeşte despre secţia română a postului de radio Europa Liberă, despre războiul dintre statul român şi redacţia de la Munchen. E interesant până la un punct şi aduce informaţie, dar, din păcate, doar până la un punct. Sunt perioade relativ lungi în care nu are prea multe de spus - episoade oarecum de uz intern despre membrii redacţiei, şi care sunt lungite inutil. În ansamblu, Război pe calea undelor e sub nivelul Marelui jaf comunist - film care te ţinea în tensiunea povestirii şi a anchetei de la-nceput până la sfârşit. Desigur că o mare parte din generaţiile de peste 40 de ani sunt foarte familiarizaţi cu protagoniştii şi probabil că le face plăcere să-i vadă la chip şi să le asculte poveştile personale, după ce atâţia ani le-au auzit vocile în clandestinitate. Dar, pe de altă parte, generaţiile de până în 40 de ani sunt interesaţi să vadă o poveste la fel de tensionată şi palpitantă ca cea din Marele jaf comunist. Ceea ce nu se întâmplă.
Last but not least, 2007 a însemnat lansarea primului lung-metraj 100% românesc de animaţie de după 1989 - O scurtă poveste, de Radu Igazság. Filmul e, de fapt, o îmbinare de animaţie, experimental şi documentar, despre istoria animaţiei româneşti. Din păcate, a fost extrem de prost lansat şi promovat, a rulat în cinematografe foarte puţin prin iunie-iulie 2007. Un film distribuit şi difuzat în semi-clandestinitate, care cu siguranţă că ar fi meritat o soartă mai bună.
Şi, în afara filmelor româneşti difuzate pe ecrane, 2007 a însemnat succese pentru mai multe scurt-metraje şi documentare la festivaluri internaţionale: premiul pentru scurt-metraj la Sundance pentru Lampa cu căciulă, de Radu Jude; Leopardul de Aur pentru scurt-metraj (Locarno) pentru Valuri, al lui Adrian Sitaru; premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul de la Leipzig (specializat în documentar şi animaţie) pentru Nu te supăra..., de Adina Pintilie...