Şeful şefilor / The Boss of It All a fost făcut de Lars Von Trier între Mandalay şi Washington, părţile a doua şi a treia din trilogia sa despre America. Şi e o comedie! Rîzi la ea cum nu rîzi la alte comedii, chiar dacă umorul nu ţine de replică, de poantă. De cele mai multe ori, actorii agaţă filmul în cui cu o singură grimasă, iar repetarea acelei grimase dublează efectul. Cînd a împlinit 50 de ani, în 2006, danezul a simţit nevoia unei simplificări.
Nu numai că a simţit-o, dar a şi redactat o scrisoare-comunicat de presă în care îi informa pe jurnalişti nu doar că de acu' înainte PR-ul filmelor sale se va concentra pe cîteva publicaţii cu greutate(!), dar şi că simplificarea va lovi producţia peliculelor sale, scenariile, echipa, iar filmele nu vor mai avea premiera mondială la mari festivaluri. E al doilea val al Dogmei?
"Dogma e ca viaţa. Nu înţelegi ce se spune, dar cuvintele sînt importante", spune cineastul danez prin gura unui personaj din film, demonstrînd că autoironia e printre sursele cele mai sigure de comic. Von Trier nu se poate abţine să nu ne repete că el e autorul filmului, ca să nu putem să ne lăsăm în voia filmului, să nu-i acceptăm convenţiile şi să nu-l luăm, eventual, drept realitate. Ne vorbeşte de la bun început, avertizîndu-ne că urmează o comedie, intervine de mai multe ori de-a lungul filmului ca să puncteze momente care lui i se par importante sau pentru a schimba macazul poveştii, introducînd un nou personaj. Tot el încheie filmul.
Povestea se poate rezuma foarte uşor: un manager care conduce din umbră o companie angajează un actor şomer pentru a juca rolul şefului întors din SUA. Motivul? Vînzarea companiei către un islandez, tranzacţie ce nu se poate face fără semnătura directorului pe contract. Venit în rol dintr-o lume care nu l-a familiarizat cu IT-ul, ci cu dramaturgul Gambini care a scris, printre altele, Pisica spînzurată (!), actorul intră în rol pe măsură ce se apropie de "subordonaţii" lui care alcătuiesc o menajerie perfectă: o femeie care plînge cînd e criticată şi se sperie cînd porneşte xeroxul, o alta care zîmbeşte fericită tot timpul, un deprimat violent, un străin (în rol, Jean-Marc Barr) care n-a fost lăsat să înveţe daneza ca să nu vorbească şamd. Toţi actorii sînt foarte buni pînă la a se identifica cu rolurile. Să nu uit: dramaturgul Gambini, cel cu Pisica spînzurată, nu există.
Filmul e foarte agreabil chiar dacă te opreşti la primul nivel şi n-ai chef/nu ştii cum să treci la altele mai adînci. Chiar dacă n-ai chef să scotoceşti după relaţia autor-personaje sau realitate-ficţiune sau actor-personaj, filmul tot ţi se va părea o joacă mai savantă, în care intervin şi aluzii la Strindberg "care şi-a împins nevasta pe scări", şi la "dobitocul" de Ibsen, şi la Oglinda lui Tarkovski (pe care Von Trier spune că l-a văzut de vreo 20 de ori). Ceasul biologic al filmului începe să ticăie cam cu 10 minute înainte de final, dar asta nu e o greşeală majoră.
Obsluhoval jsem anglického krále / În slujba regelui Angliei (titlu pus de distribuitor, deşi romanul lui Bohumil Hrabal a fost tradus în română sub titlul L-am servit pe regele Angliei) e cel mai recent film al lui Jiri Menzel şi unul dintre cele mai scumpe realizate vreodată în Cehia. Are lucruri bune, dar şi multe mai puţin inspirate. Însă în peisajul filmelor de azi el face figură separată, una bizară. E din alte vremuri, aşa că măcar din nostalgie şi tot îţi vine să-i ierţi faptul că merge după alte ritmuri.