Minus: U2

E greu să salvezi la nesfîrşit rock-ul, mai ales că întotdeauna se găsesc cîrcotaşi care să-i cînte prohodul. Şi e şi mai greu să fii (& rămîi) cea mai mare trupă din lume - o lume în care totul se schimbă atît de repede.

Cu toate astea, etichetele de mai sus li s-a pus celor patru irlandezi de la U2 încă de pe vremea miticului The Joshua Tree şi de atunci pentru mulţi nici că s-au mai dezlipit de ei; asta poate şi pentru că mai toată posibila concurenţă s-a volatilizat - Rolling Stones sînt de peste 20 de ani doar o glumă, ego-ul şi isteriile lui Axl Rose au terminat Guns'N'Roses înainte de vreme, heavy metal-ul e mort şi-ngropat şi odată cu el şi Metallica, Cobain & Nirvana au dispărut prea rapid, Radiohead au schimbat direcţia exact cînd li se pregătea coroana, căutările metafizice ale lui Eddie Veder au dus Pearl Jam într-o zonă tot mai îndepărtată de orice s-ar putea numi mainstream, Smashing Pumpkins erau prea sumbri & ciudaţi, Manic Street Preachers prea morbizi & provocatori, Coldplay prea liniştiţi & cuminţi, Muse prea alternativi etc. Cam aşa s-a brodit că tot U2 rămîn cei mai (mari/tari/larger-than-life bla-bla) şi nici unul din flirturile & re-inventările lor (tehno-punk în Achtung Baby şi Zooropa, electro hiper-energetic pe Pop - de altminteri cel mai neserios, prost primit/subevaluat album al lor) nu părea să le poată ştirbi prea mult din renume or marketabilitate. Problema e că la primele strîmbături mai puternice din nas ale fanilor şi presei apropo de virajele lor spre alte zone muzicale (Pop, din nou) băieţii au făcut ascultători stînga-mprejur, livrînd rapid exact ce se aştepta de la ei - mă refer la acel impardonabil de leşinat şi irelevant All that You Can't Leave Behind.

Două best of-uri şi un concert mai tîrziu mega-brand-ul U2 revine cu un album care dă un răspuns departe de măgulitor întrebării dacă mai au ceva de spus în peisajul muzical actual - How to Dismantle an Atomic Bomb. Un soi de pop-rock simplu, cu refrene (interminabile) fredonabile de-un stadion întreg, chitări clare cu mult reverb, un ritm de patru corzi tunătoare repetate în chip de bass-line şi o pasiune în recitarea versurilor care sună tot mai obosit (ca să nu mai spun că faimosul falset al lui Bono a ajuns propria-i caricatură); totul e déjà-entendu, bombastic, monoton. Dar cel mai grav mi se pare că toate cîntecele sună ca nişte clone ale unor piese mai vechi U2. Punînd lucrurile într-o perspectivă phil-dick-iană, dacă nişte androizi i-ar fi înlocuit pe membrii trupei şi s-ar fi apucat de un album cunoscîndu-le doar producţia de pînă la The Joshua Tree inclusiv (şi, eventual, 2-3 alte hituri ulterioare), ar fi ieşit HtDaAB. Vertigo, apărut cu puţin înainte de lansarea albumului, e Elevation reloaded - o zbînţuială antrenantă, decerebrată, cu versuri cretine şi fragmente în spaniolă [Lights go down, it's dark/.../ Though your soul, it can't be bought / Your mind can wander / Hello, hello (hola!)/ I'm at a place called vertigo (dónde está) ş.a.], da' măcar are ceva ritm şi nici o agendă politică / mesaj (mi se pare mie sau de la o vreme U2 au ajuns să sune bine doar cînd nu vor să spună nimic şi se mulţumesc să cînte, ca-n delirurile tripate & non-sensice de pe Pop?!); City of Blinding Lights e In God's Country puţin încetinit (moleşit?), Sometimes You Can't Make It On Your Own e un Running to Stand Still vag revigorat şi patetic (dedicate de Bono memoriei tatălui său recent dispărut, versurile sînt o colecţie înfiorătoare de platitudini debordînd de sentiment - e.g. You don't have to put up a fight / You don't have to always be right/.../ And it's you when I look in the mirror/ And it's you when I pick up the phone etc.) ca şi A Man and a Woman (ale cărui versuri vorbesc despre misterioasa distanţă dintre, evident, bărbat şi femeie!), Original of the Species e un Where the Streets Have No Name de mîna a doua, All Because of You are un refren ce pare (dintr-un p.d.v. ritmic) copy & paste după Red Hill Mining Town, Crumbs from Your Table sună foarte tare a Walk On, Love and Peace or Else a Trip Through Your Wires u.s.w.

Pînă la urmă, HtDaAB ar putea fi totuşi palatabil dacă n-ar fi atît de calculat şi plin de propria-i importanţă; şi zău dacă are de ce! Lăsînd amintitele similarităţi deoparte, cele mai enervante mi s-au părut versurile care, pe lîngă că sînt banale & stupide, mai şi conturează o imagerie misticoidă de un gust cel puţin îndoielnic cu inimi oferite-n dar "fratelui" spre zdrobire, Zion, Abraham, un Miracle Drug, sentimente mult mai puternice ca gîndu', inocenţă, renaştere ş.cl (plus piesa de final, numită chiar Yahweh, curat imn!). Iar dacă te-apucă cîntatul credinţei, nu strică să-ţi aminteşti că un băiat drăguţ şi simpatic a cam lămurit problema acum vreo zece ani cu Antichrist Superstar. Pe ei, Marilyn!

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.