Falsă măreţie - Dreamgirls

De la Chicago încoace a început o modă a filmelor bazate pe piese de succes de pe Broadway. Dincolo de evidentele calcule financiare din spatele acestui aşa-zis revival şi de premiile aberante, rezultatele sînt mai curînd dezamăgitoare. Deja răsplătită cu mai multe Globuri de Aur, adaptarea semnată de Bill Condon după piesa lui Tom Eyen, Dreamgirls, e povestea cît se poate de banală tip rags to riches a unui trio soul feminin de culoare în anii '60-'70. Cu ceva trimiteri la istoria reală a The Supremes şi Dianei Ross, plotul e unul arhi-cunoscut - eforturile, piedicile depăşite cu sacrificiile şi compromisurile de rigoare, cei lăsaţi în urmă sau depăşiţi de situaţie ş.a. Şi i-aş putea ierta unui musical intriga clişeistică - la urma urmei e, alături de western, genul cel mai codat şi mitologic al cinematografiei de peste ocean -, dar ar trebui măcar să compenseze prin cîntări memorabile. Şi ritm. Nu e cazul aici. Dreamgirls mi-a lăsat senzaţia că privesc teatru filmat (prost, dar flashy!) ce se chinuie să-şi ascundă nepriceperea de-a inspira emoţie sau dramatism prin montaje ambetate, coregrafii lăbărţate şi decoruri aglomerate care să creeze impresia de măreţie.

Dincolo de performanţa pe drept lăudată a debutantei (venită din American Idol) Jennifer Hudson, care-i ia şi faţa şi vocea divei pempante Beyoncé Knowles şi de rolul ataşant al lui Eddie Murphy care mi-a amintit prima dată după mult timp că era cîndva Actor, filmul nu are nici graţie (ceea ce e dezastruos!), nici stil. E sclipicios, musteşte de costume lucios-paietate, piese care te lasă perfect rece dacă n-ai o pasiune pentru r'n'b, iar regizorul e atît de pătruns de semnificaţiile simbolice ale reuşitei afro-americane în topurile rezervate pînă atunci exclusiv albilor încît îngreunează ansamblul, oricum nu tocmai delicat, ba cu un discurs, ba cu poze şi referinţe la Martin Luther King, ba cu comentarii rasiste făcute de "duşmani". Un rateu deplin.
PS: Jamie Foxx e, pour une fois, chiar ok, fără epatări şi poze. Şi există un cameo sordid/dărîmător al lui John Lithgow. Plus Danny Glover, la fel de bun ca de obicei.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.